Fiu spiritual al argentinianului Ernesto Sabato, sensibil și sincer – nu ezită să pună „Winnetou” la căpătâiul cărților vieții -, Radu Găvan își împărtășește crezurile și-și risipește temerile (și) în cel mai nou roman, Isus din întuneric (Editura Litera), punct de întâlnire al dialogului pe care vi-l propunem aici.
Radu Găvan este și autorul romanelor Exorcizat (2014), Neverland (2015) și Diavoli fragili (2017). A primit Premiul de Debut „Mircea Ciobanu” al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul pentru cel mai bun roman la Festivalul „Alexandru Macedonski” (pentru Neverland)
– Florian Saiu: Am citit în cel mai nou număr din „Apostrof” (iulie 2021) o conversație în care dezvăluiai câteva amănunte interesante legate de scrierile tale. Nu mă pot astfel abține să nu te chestionez: de câte ori ai găsit Dumnezeul pe care-l cauți, Dumnezeul din oameni? Cum arată acest Dumnezeu – pentru că sunt convins că l-ai întâlnit cel puțin o dată (probabil după nașterea fiului tău, Vlăduț).
– Radu Găvan: Evident, băiatul meu este tot ce poate fi mai frumos, mai pur în viața mea. E o continuă mirare să îl privesc și să-l descopăr. Sunt foarte recunoscător pentru familia mea, pentru scrisul meu. Sunt daruri. Referitor la prima parte a întrebării – să știi că l-am întâlnit destul de des, mai des decât mi-aș fi închipuit. Oamenii sunt capabili de niște lucruri extraordinare. Din păcate, sunt în stare și de unele teribile. Aici apare lupta, mă interesează foarte mult această împletire atât de surprinzătoare, această vastitate a spiritului. Nu știu, mă gândesc că inocența este una dintre exprimarile Dumnezeului din oameni.
Romanul Isus din întuneric a apărut în 2021 la Editura Litera, în Biblioteca de proză contemporană, colecție coordonată de scriitoarea Doina Ruști
– Pentru că tot vorbim de inocență, de băiatul tău (să-ți trăiască fericit!), mai lansez o mirare: cum influențează el actul creației tatălui?
– Îți mulțumesc. Vlăduț s-a născut în 2013, eu am publicat Exorcizat, primul meu roman, în 2014. Înainte de asta mai publicasem niște povestiri. Influența fiului meu este enormă. Sunt anumite trăiri – o dragoste imensă, chiar nemărginită, eu așa o simt, dar și niște frici care uneori m-au doborât. M-am ridicat însă, întotdeauna m-am ridicat și am folosit din plin atât dragostea, cât și acele frici în scrisul meu și probabil o voi face în continuare. Știi cum se spune: scrie despre ce știi, iar eu știu – e o mare bucurie să știu asta – cum să fiu tată, asta e o experiență unică, o poveste.
– Și-acum să ne oprim la cel mai nou roman al tău – Isus din întuneric (Litera, 2021) -, unul dens, alert, nebun aș zice. Cum a prins viață această carte? De ce ai scris-o? Cât timp ai reținut-o în tine înainte s-o eliberezi, să-i oferi o viață proprie?
– Am început să scriu romanul prin 2017, spre sfârșitul lui 2017, cred. L-am scris din același motiv pentru care am scris și celelalte cărți – din dorința de a vorbi despre niște lucruri din mine, o dorință care, la un moment dat, devine foarte puternică și atunci trebuie să-i dau curs. Bun, am scris o mică parte din poveste în 2017, apoi am pus deoparte romanul, pentru că, drept să-ți spun, nu mă simțeam în stare să-l călăresc. Mă tot arunca din șa, prin urmare am stat cuminte o vreme. După vreo doi ani l-am reluat și am mai scris câte ceva din el. Habar n-aveam unde se va duce povestea, aveam însă o imagine de ansamblu și era ceva mare. Mare, mare. Apoi a venit pandemia și am înțeles că asta era șansa să înfrunt bestia. A fost cea mai intensă perioadă din viața mea de scriitor – trei luni ca o vrajă, în care am scris cam 70-80% din carte, cred, nu mă pricep la procente, mare parte din ea oricum.
– De ce Isus din întuneric? Îți place să privești / scrii din umbră spre lumină sau invers? (ăsta-i miezul dialogului nostru, să știi, deși mă tem că n-am formulat prea bine chestiunea).
– Mă gândeam deunăzi că eu scriu doar când mă simt bine. Nu pot scrie când sunt nervos, supărat, obosit. Am nevoie de o stare de bine pentru a putea privi cum trebuie povestea, cum merită. Scriu despre întuneric, având lumina în minte. Lumina este un scop, un obiect al căutării. Nu cred că există cineva care să caute neapărat întunericul și atât. Cei care suferă cu adevărat nu doresc altceva decât ca acea suferință să plece. Prin urmare, întotdeauna căutarea, povestea, pornește din întuneric către lumină. Uneori apare lumina întâi, ca un paradis, apoi acel paradis se destramă și povestea începe – poate o întoarcere la paradisul cunoscut sau căutarea altuia, poate căutarea unei scăpări din infern, pur și simplu o evadare, poate altceva. Oricum ar fi, totul e căutare.
– Cum ai ales titlul cărții și când? Îl aveai deja în minte când te-ai apucat de scris?
– Nu mai știu momentul exact, poate pe când scriam a doua treime, cert e că în momentul în care m-a izbit, am zis – Ăsta e! Și ăsta a fost. E vorba despre ce simbolizează Isus, despre inocență și rezistență prin fragilitate, prin artă în cazul lui Amadeo, despre ideea de a nu răspunde răului cu rău, de a nu lăsa răul să te transforme. De a lăsa lumina să se manifeste la adevărata intensitate, mai simplu spus – de a accesa divinul din noi. Amadeo este toate acestea și mult mai mult. Nu există titlu mai potrivit pentru această carte.
– O ultimă curiozitate agățată de Isus … Care-i povestea copertei, dincolo de violența evidentă a imaginii?
– Asta cu alegerea copertei a fost o treabă grea. E vorba despre un detaliu din Dannati all’Inferno, fresca lui Luca Signorelli. Am văzut sute de imagini, nu exagerez, până să ajung la această frescă, o imagine complexă, splendidă, o operă de artă. Ei, de cum mi-au picat ochii pe imaginea de ansamblu am remarcat acel diavol cu părul alb și femeia pe care o torturează. Pictura are foarte multe personaje, însă dintre toți pe ei doi i-am remarcat. Este o reprezentare incredibilă a suferinței, iar suferința e una dintre temele mari ale cărții, dar e mai mult de atât, mult mai mult. În acel detaliu se ascunde o lume. E un început extraordinar pentru Isus din întuneric și asta m-a bucurat – nu e doar o copertă, ci parte din poveste.
– Și-acum, câteva mirări consacrate dinspre 4books.ro: care a fost, Radu Găvan, prima carte pe care ai citit-o? Îți mai aduci aminte?
– Nu-mi amintesc. Poate Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, chiar nu mai știu.
Uneori mă gândesc la Sabato ca la un fel de părinte
– Autorii preferați? Dar cele mai iubite cărți? Menționează, te rog, câteva care ți-au influențat de-a lungul vremii modul de gândire!
– Mai demult erau trei, un fel de Sfântă treime – Palahniuk, Bolaño și Ellis. Acum nu mai e așa. Îmi plac foarte mult cei doi Murakami – Haruki și Ryu. Aș reciti orice de la Bukowski. Rawi Hage e un scriitor minunat. Mă regăsesc în Sabato, țin minte că citeam Înainte de tăcere și eram uluit de felul în care vorbea despre niște lucruri, despre niște experiențe de parcă m-ar fi cunoscut, de parcă am fi împărtășit acele senzații. Uneori mă gândesc la Sabato ca la un fel de părinte. Dintre cărți aș menționa poveștile lui Wilhelm Hauff, Inimă de piatră în mod special, Osândiții mlaștinilor, Winnetou, 2666, Shogun, Pervertirea, Abaddon exterminatorul, Shining, American Psycho, Jocul lui De Niro, 1Q84 … Sunt foarte multe, am zis și eu câteva care mi-au venit în minte.
– Ce citești în acest moment? Ce carte / cărți ai la îndemână? Începi mai multe în același timp sau când apuci un volum nu-l mai lași până nu-l finalizezi?
– Tocmai am terminat Holy Cow, de David Duchovny, mai am câteva povestiri din Treisprezece. Am vreo douăzeci de cărți începute, pe unele le mai deschid, altele-s cam prăfuite deja și mi-e cam rușine, dar le termin eu într-o zi. Mă plictisesc destul de repede și-mi dau seama dacă o carte nu-i pentru mine, dar uneori sunt mânat de un soi de stupid simț al datoriei față de o carte începută, nu vreau s-o trădez.
– Numește un autor român pe care ai fost nevoit să-l citești la școală deși nu-ți plăcea deloc opera lui! Există vreunul?
– Nu mi-au plăcut multe dintre lecturile din programă, dar am compensat cu cele de acasă, din biblioteca noastră, acolo era plăcerea. Țin însă minte că mi-a plăcut Bacovia, și mi-a plăcut Macedonski cu Noaptea lui de decemvrie, și mi-au mai plăcut și alții, dar pe moment ei doi îmi vin în minte.
– Care-i cea mai nobilă idee care te-a izbit în această viață, ideea pe care ai urmat-o credincios?
– Eram la o masă și sora mea mai mică voia să-i dau ceva, eu nu voiam, ea începuse să plângă. Chestii de copii, îți dai seama. Ei, și țin minte că era de față și mătușa mea, Carmen, iar ea mi-a spus să las de la mine. În viață e bine să fii lord, a zis. Mi-a plăcut chestia asta, m-a marcat cumva. În viață e bine să fim lorzi, să fim generoși, deschiși, să nu ne agățăm de nimicuri. Să oferim pur și simplu.
– Ce-i adevărul, Radu Găvan?
– M-ai rupt cu asta. Habar n-am. O utopie?
– Câte cărți păstrezi în casă? Le-ai numărat vreodată?
– Am destule, multe necitite, mă cam chinuie ideea că stau acolo necitite. Nici prin gând nu mi-a trecut să le număr – mi se pare că le-aș trivializa cumva. Îmi place să merg la târgurile de carte, dar, nu știu, parcă-s prea multe volume laolaltă, uneori am senzația unei mări de cărți în care doar câteva sunt vizibile. Mă rog, poate asta e și ideea, să răzbată doar cele care merită, deși uneori nu-i așa, nu-i deloc așa.
– Gata, ai scăpat. Mulțumesc.
– Cu plăcere, îți mulțumesc și eu.