Dialogul de mai jos, purtat în trei și înfășurat pe corpul unei teme pe cât de ofertante, pe atât de puțin evidențiate în cultura noastră, poate fi considerat o portiță (între)deschisă către universul iconografic al vrăjitoriei, o invitație așadar, dar și un avertisment, un semn de exclamare întru dezmeticire.
Judecata de Apoi nu-i mai preocupă nici măcar pe mulți dintre creștinii practicanți, care preferă să se refugieze într-un formalism comod, departe de marile interogații despre sensul vieții și al veșniciei.
– Florian Saiu: Stimate domnule Ioan Pop-Curșeu și stimată doamnă Ștefana Pop-Curșeu, ați scris (după ani buni de cercetări) și ați publicat o carte fascinantă: Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească. Eseu de antropologie vizuală (Editura Școala Ardeleană, 2020). Acest volum complex creat la două mâini a fost conturat (și) grație altor două lucrări de anvergură pe care le-ați elaborat separat – Magie și vrăjitorie în cultura română. Istorie. Literatură. Mentalități (Polirom, 2013) și La Théâtralité de la peinture murale post-byzantine (XVe-XVIIe siècles) (teză de doctorat, Univ. Paris III – Sorbonne Nouvelle, 2008). Prima mea mirare este următoarea: cum și când s-a dezmeticit această curiozitate, acest interes pentru vrăjitorie, pentru religios, pentru istorie, icoane, biserici (și alți demoni), pentru această moștenire culturală inestimabilă? Care a fost resortul intim al acestei întreprinderi extraordinare?
– Ștefana Pop-Curșeu/ Ioan Pop-Curșeu: Răspunsul la această întrebare este unul complex. Amândoi facem parte din familii în care au existat mulți preoți și slujitori ai Bisericii, așadar, deși nu am avut ceea ce se cheamă o educație religioasă strictă, inflexibilă, am fost mereu în contact direct cu gândirea teologică și cu formele diverse ale artei religioase. Pe de altă parte, am manifestat în permanență – credem noi – o mare curiozitate față de antropologia faptului religios, față de modalitățile în care credința se transformă în practică zilnică, nu doar în prezentul imediat, ci și în alte epoci istorice. Ceea ce se cheamă religiozitate populară (sau mai degrabă religiozități populare) ne-a stârnit mereu interesul, deoarece în acest orizont nu este atât vorba de respectarea prescripțiilor din Cărțile Sfinte (puțin cunoscute de popor), cât mai ales de trăirea directă a sacrului – în dublul sens al termenului. Această directețe a raportului cu sacrul include și forme ale religiozității pe care Biserica le-a considerat, din diverse motive, deviante, inclusiv vrăjitoria. În cercetările de teren pe care le-am întreprins pentru cartea noastră, ne-am focalizat pe o mare temă iconografică, anume Judecata de Apoi, în care se intersectează sensuri teologice subtile cu influxuri mentalitare dintre cele mai fascinante. Marea Judecată – ca Ianus bifrons – are un chip întors spre veșnicie, dar și unul întors către viața cea mai concretă, mai lumească: tocmai această dublă natură a temei ne-a atras. Cu mașina, harta clasică, aplicațiile de navigație de pe telefoanele mobile și cu o vastă bibliografie în spate, am întreprins o metaforică „vânătoare de vrăjitoare”, căutând în câte Judecăți de Apoi apar practicanți și practicante ale magiei, cum sunt structurate reprezentările vizuale ce-i privesc și ce ne mai spun ele nouă, acum, în prezent. Au fost călătorii care ne-au pus în contact cu oameni, cu locuri și cu monumente extrem de importante pentru patrimoniul național, multe dintre ele slab valorificate, ba chiar uneori lăsate în tristă paragină. Resortul intim al acestei aventuri spirituale a fost să dezvăluim cititorilor și să-i ajutăm să înțeleagă o dimensiune puțin cunoscută a patrimoniului nostru religios-artistic care mai poate fi încă salvat.
Bisericuțe vechi, biserici despuiate de minuni
– Ați vizitat în România, între 2003 și 2019, o mie de biserici (oare câte or fi toate?) pentru a vă documenta. Cum reacționau preoții, „oamenii cu cheia”, când le explicați ce vă interesează? Nu-i uluia „aplecarea” spre vrăjitorie, atenția acordată scenelor din Judecata de Apoi?
– Desigur, afirmăm în carte că am vizitat în toți acești ani peste o mie de biserici, dar au fost mult mai multe. Cu toate acestea, nu am cartografiat nici pe departe cele aproximativ 18.000 de lăcașuri de cult din România (conform cu INS). Dintre cele văzute, în jur de 300 prezentau compoziții ale Judecății de Apoi cărora le puteam consacra analize. Doar 182, însă, au intrat în finală, în sensul în care cuprindeau reprezentări, adesea de o mare complexitate antropologică, de scene vrăjitorești, cu personaje numite în fel și chip. Lista exhaustivă a acestor 182 de compoziții, distribuite în timp între secolele XVI și XXI, cu o mare concentrare în intervalul 1750-1850, se găsește în carte … Cât despre reacțiile preoților sau ale „oamenilor cu cheia”, ori ale celor care pur și simplu ne indicau drumul când știința geografică se dovedea neputincioasă, ele au fost multiforme și e greu să le reducem doar la câteva, fiindcă evocă pentru noi un întreg univers de amintiri, ba chiar un portret al lumii românești la începutul veacului XXI. Curiozitate, uimire, interes intelectual, dorință sinceră de a ajuta, simpatie spontană, dar și condescendență ori nepăsare ostilă, cu toate acestea și multe altele ne-am întâlnit în teren. Foarte adesea, oamenii din comunitățile locale nu înțelegeau de ce preferăm bisericuța veche și părăginită și insistau să ne arate „biserica nouă”, mastodont de beton cu termopane, pictată kitsch în culori ce nu au nimic de-a face cu tradiția (post-)bizantină și – mai ales – lipsită de marea scenă a Judecății de Apoi. Încercam să le explicăm câtă istorie, ce straturi de cultură și de semnificații se ascund într-un edificiu de cult vechi; cât de importantă este păstrarea și restaurarea lui … Pe de altă parte, nu spunem că arta religioasă contemporană – pe care n-am ignorat-o – nu ne-a rezervat surprize. În fine, ca să revenim la oameni, impresia de ansamblu care ne-a rămas a fost una de cordialitate: aproape din fiecare comunitate am plecat cu un dar sau cu o binecuvântare, ori cu o vorbă bună…
– Ceea ce nu-i puțin lucru … Care ar fi tipologiile istorice identificate și cum ar putea fi ele racordate la tradiția vrăjitoriei pe teritoriul țării noastre? De pildă, care-i povestea „fermecătorilor” de la Voroneț? Detaliați, vă rog – pentru că-mi pare extrem de interesant -, în legătură cu discrepanța dintre vechimea picturilor și „actualitatea” inscripțiilor în limba română.
– În imaginile Judecății de Apoi, vrăjitoarele și, mai rar, vrăjitorii au de suferit chinurile iadului. Reprezentarea acestor chinuri urmează însă câteva modele pe care le-am identificat încă de la primele cercetări și a căror repetare am putut s-o urmărim. Astfel, avem: practicanți ai magiei cufundați în flăcările infernale, alături de alți păcătoși; vrăjitoare călărite sau îmbrățișate de diavol; luătoare de mană cu șiștarul pe cap; grupuri de vrăjitori și vrăjitoare supuse la un spectru foarte larg de chinuri. Apropo de chinuri, trebuie spus că imaginația pictorilor noștri bisericești din vremea veche nu cunoaște limite și pudori, iar interpretarea ei a constituit pentru noi o adevărată provocare. Imaginile analizate în cartea noastră constituie documente istorice de primă importanță ale evoluției credințelor în vrăjitorie pe teritoriul țării noastre.
Să luăm ca exemplu pictura de la Voroneț, la care faceți referire. Există, în celebra frescă a Judecății (1547), un grup de păcătoși, „fărmec[h]etorii”, constituit din doi bărbaţi având între ei o femeie, legați cu lanțuri albe de gât și duși spre focul iadului. Inscripția este suspectă din mai multe puncte de vedere: este în limba română și a fost scrijelită, în vreme ce celelalte inscripții sunt în slavonă și au fost pictate odată cu realizarea frescei. Câțiva păcătoși de lângă grupul sus-numit au și ei nume românești, tot scrijelite: tâlhariul, curva și curvariul. Antropologul nu-și poate permite să evacueze problema în momentul când constată că aceste inscripții au fost adăugate mult după 1547, ci trebuie să se întrebe cine și – mai ales – de ce le-a adăugat. Este limpede că, la un moment dat, cineva a simțit nevoia să resemantizeze pictura murală și să sublinieze că un grup figurat acolo este compus din cei care au făcut farmece. Acești păcătoși nu mai puteau lipsi dintre cei condamnați la chinurile iadului. Și exemplul Voronețului nu este singurul unde putem constata, de-a lungul timpului, resemantizări sau transformări, completări ori alterări ale picturilor, care trebuie interpretate cu atenție.
Superstițiile și gândirea critică
– Croit pe șablonul antropologiei vizuale, studiul este, fără îndoială, dependent de cadrul istoric. Și când spun/scriu istoric mă refer la istoria artei, istoria limbii române, a literaturii, a Bisericii, a iconografiei etc. Urmează o întrebare greoaie: cum a (in)evoluat credința românilor în vrăjitorie de-a lungul timpului? Și în siajul acestei chestiuni: a fost poporul român un popor superstițios? Mai este încă?
– Chiar exemplul Voronețului vădește, credem noi, modul în care studiul pe care l-am elaborat este dependent de cadrul istoric. Sensul reprezentărilor vizuale se schimbă în istorie pentru comunitățile ce se raportează la ele, iar raportarea noastră, în prezent, la Judecata de Apoi nu mai este aceeași cu cea a strămoșilor noștri. Pentru a înțelege toate aceste lucruri, am încercat să replasăm fenomenele analizate în contextul lor istoric specific, utilizând date de istoria Bisericii și istoria artei, de istoria literaturii și a mentalităților. Am descifrat inscripții și manuscrise chirilice, am făcut comparații cu arta religioasă sud-est-europeană și occidentală, am inventariat cu atenție credințele și superstițiile consemnate în secolele XIX-XX de folcloriști. În fond, imaginile pe care le-am studiat și inscripțiile pe care le conțin vorbesc despre evoluția credinței în vrăjitorie. Să ne oprim puțin la inscripții. Mai lungi ori mai scurte, ele denumesc numeroși actanți pe terenul magicului, cel mai adesea la feminin: fermecătoare, vrăjitoare, descântătoare, strigă, bosorcă, luătoare de mană, luătoare de lapte etc. În ciuda unor idei care se prezintă spontan în mintea persoanelor interesate de studiul vrăjitoriei, termenul cel mai folosit, cel mai uniform răspândit în spaţiu şi timp este de departe „fermecătoare”. Nu „vrăjitoare”, aşa cum s-ar fi aşteptat fiecine şi aşa cum presupuneam şi noi la început. Cuvântul „fermecătoare”, singur sau în diverse combinaţii, apare în tot arealul geografic al culturii române, din Maramureş în Mehedinţi şi din Moldova până în Banat. Pe de altă parte, într-o perspectivă diacronică, se pot face observații pasionante. Dacă în trecut „fermecătoare/ fermecător” era cuplul dominant, pe măsură ce ne apropiem de contemporaneitate, cuplul „vrăjitoare/ vrăjitor” acaparează aproape total vocabularul iconografic și mai ales lexicul cotidian. Mutaţia se produce cândva la sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX și am încercat să-i interpretăm resorturile în carte.
Cât despre superstițiile românilor, dezbaterea ar fi foarte lungă. Pentru a explica oarecum concentrarea temporală a reprezentărilor vrăjitorești din veacul ce precede modernizarea lumii românești (1750-1850), am recurs la consemnări din relatări de călătorie care, într-adevăr, îi descriau pe strămoșii noștri ca fiind foarte superstițioși. Lucrurile se explică, totuși, unele prin altele, prin oglindire așadar, doar parțial. Or fi fost românii în trecut mai superstițioși ca alți europeni, așa cum îi descriau călătorii străini, însă nu e mai puțin adevărat că ei n-au aprins ruguri pe care să ardă mii de vrăjitoare! Pe de altă parte, am constatat că, la români, superstițiile au fost mereu dublate de ironie, de îndoială, de un lasă-mă să te las, care a făcut loc și gândirii critice. Nici în prezent lucrurile nu stau diferit… Am adăuga că perspectiva românilor este una inclusivă: la noi, pot coabita foarte bine, într-o singură comunitate sau persoană, credința religioasă, superstițiile străvechi și gândirea critică față de acestea. Încă o dată, este treaba antropologilor să analizeze aceste concentrate culturale.
Muerea posedată de Dracu’
– De ce/cine credeți că se tem cel mai mult românii din prezent, stimați cercetători? (Mai au ei în vedere Judecata de Apoi?) De ce vă temeți voi cel mai mult astăzi?
– Rândurile de mai sus vădesc, de fapt, cât este de greu și de riscant să generalizezi… N-o să facem afirmații grandilocvente; în societatea românească de azi par să domine temeri de natură economică, legate de criză ori de migrația forței de muncă. Temerile eschatologice sunt absente din spațiul public; Judecata de Apoi nu-i mai preocupă nici măcar pe mulți dintre creștinii practicanți, care preferă să se refugieze într-un formalism comod, departe de marile interogații despre sensul vieții și al veșniciei. Arta religioasă contemporană vădește această tendință: picturile sunt agreabile cromatic și tematic, iar Judecata de Apoi abia de mai apare în câte o biserică de mir ori mănăstire. Interesant e că păcatele stigmatizate sunt uneori acordate cu vremurile pe care le trăim, ceea ce dovedește marea capacitate de adaptare a temelor eschatologice: corupția, cămătăria, furtul din avutul public, abuzul de droguri, dependența de jocuri de noroc și de Internet, extremismul politic și terorismul etc.
Dacă nu putem răspunde satisfăcător pentru români în general, în ceea ce ne privește putem da câteva răspunsuri la întrebarea dv. Nu ne temem cel mai mult de pandemie, de corupție și de criza socio-politică planetară, de degradarea mediului înconjurător și de încălzirea globală (deși acestea sunt nenorociri destul de mari, pe care trebuie să le combatem împreună!). Ne temem mai ales de faptul că n-o să avem suficient de multă vreme să ne ducem la bun sfârșit proiectele culturale și ne temem că patrimoniul excepțional, unic, descris în cartea noastră, ar putea să se piardă din neglijența decidenților și din ignoranța comunităților care ar trebui să-l valorifice, inclusiv din punct de vedere turistic.
– Întemeiată teamă, din păcate … Care a fost cea mai surprinzătoare descoperire făcută pe teren în legătură cu subiectul cercetării? Dar cea mai valoroasă?
– Cea mai surprinzătoare descoperire a fost cea de la biserica din Gura Văii (VL), pictată în 1758 de Radu Zugravu. În exteriorul edificiului religios, sunt figurate numeroase scene cu caracter alegoric-popular, inclusiv una ascunsă în mod misterios printr-un fel de mâzgălire, de auto-cenzură, chiar în epoca în care a fost pictată biserica. Ne-a luat multă vreme să descoperim ce a pictat zugravul și aceasta s-a întâmplat după multe reîntoarceri pe teren. Privind imaginea cu atenţie, am descoperit o femeie întinsă pe spate, cu picioarele desfăcute, încălecată de un diavol cu înfățișare de lăcustă monstruoasă și țap lubric, care se împreunează cu ea. Cei doi sunt figurați într-un colorit ocru-pământiu, cu contururile îngroșate cu cărbune negru. Este scena cea mai explicită de copulaţie satanică pe care o găsim în arta religioasă românească (ea nu duce lipsă de astfel de scene), iar inscripţia nu face decât să clarifice lucrurile. Ceea ce se poate citi la ora actuală cu destul de multă precizie, în ciuda deteriorării părții mediane a inscripției, este: „muerea cari om[oară] bărbatu de dracu futută”.
Cât despre cele mai valoroase descoperiri pe care le-am făcut, este vorba de picturile școlii de zugravi de la Teiuș, activi în părțile Vâlcii în prima jumătate a secolului XIX, sau de picturile murale de la Dobricu Lăpușului (MM, 1798-1800), care sunt cele mai bogate în reprezentări vrăjitorești. Dar multe alte picturi, excepțional de frumoase și de expresive, pot să intre în această categorie a descoperirilor valoroase. Lăsăm publicul să le descopere și să le prețuiască, citind cartea.
Despre autor
Ioan Pop-Curşeu (n. 1978) este prof. dr. habil. la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai, Departamentul de Cinematografie şi Media, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj, al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România şi al Academia Europaea, secţiunea Film, Media and Visual Studies. A publicat şase cărţi, dintre care cea mai importantă este Magie şi vrăjitorie în cultura română. Istorie, literatură, mentalităţi (Polirom, 2013), dar şi 150 de articole ştiinţifice şi 50 de recenzii – în ţară şi în străinătate – în limbile română, franceză şi engleză.
Despre autoare
Ştefana Pop-Curşeu (n. 1979) este conferenţiar dr. la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi director artistic al Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Ocupă funcția de redactor-şef al revistei academice de studii teatrale Studia UBB Dramatica şi este membră a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj, a UNITER şi AICT, precum şi a unor importante institute de cercetare din Franţa: IRET, Paris III – Sorbonne Nouvelle, şi C.I.R.R.A.S., Centre National du Théâtre. Este autoarea volumului Pour une théâtralité picturale. Bruegel et Ghelderode en jeux de miroirs (2012).
Ne temem că patrimoniul excepțional, unic, descris în cartea noastră, ar putea să se piardă din neglijența decidenților și din ignoranța comunităților care ar trebui să-l valorifice inclusiv turistic”, Ion Pop-Curșeu, cercetător
La români, superstițiile au fost mereu dublate de ironie, de îndoială, de un lasă-mă să te las, care a făcut loc și gândirii critice”, Ștefana Pop-Curșeu, cercetătoare
Judecata de Apoi nu-i mai preocupă nici măcar pe mulți dintre creștinii practicanți, care preferă să se refugieze într-un formalism comod, departe de marile interogații despre sensul vieții și al veșniciei”, Ștefana Pop-Curșeu, cercetătoare
Explicații foto:
1. Volumul Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească. Eseu de antropologie vizuală a fost publicat anul trecut la Editura Școala Ardeleană (Pe copertă: Fermecătoarea, la Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, Ciuta-Măgura, Buzău, 1762)
2. Pictură murală, Biserica Sf. Nicolae, Bâscenii de Jos (BZ, 1775): „fermecătoarea” călare pe diavolul „Farmachie”; „luătoarea de lapte” cu ulcica în mână; „otrăvitoriu” – toate trei figurile în râul de foc. Autorul picturii: zugravul Ieremia.
3. Pictură murală, Biserica de lemn Sf. Arhangheli din Dobricu Lăpuşului (MM, 1798-1800): „vrăjitoarea” bătută de diavol, având alături un obiect ce pare o oglindă. Autorul probabil al picturii: Radu Munteanu din Ungureni.
4. Pictură murală, Biserica Sf. Gheorghe și Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, Fârtăţeşti (VL, 1839): „muerea care scoate pe dracu”, „muerea fermecătoare”, „care ia laptele vitelor”. Autorul picturii: Ilie din Teiuș.
5. Biserica Sf. Mare Mucenic Gheorghe a Mănăstirii Voroneţ (SV, 1547): grupuri de păcătoși trași spre focul iadului. Inscripțiile au fost, fără îndoială, adăugate ulterior.
Fotografii: Ion Pop-Curșeu și Ștefana Pop-Curșeu
Notă: Interviul a apărut, într-o formă ușor modificată, și în revista Evenimentul istoric.