Apariția volumului „Biroul de la Vatican. Papa Pius al XII-lea și evreii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial” (Editura RAO, 2021) a prilejuit un dialog marca 4books cu Johan Ickx, supervizorul arhivelor Sfântului Scaun.
– Florian Saiu: Stimate domnule Johan Ickx, a apărut, iată, (și) în România cartea dumneavoastră – „Biroul de la Vatican. Papa Pius al XII-lea și evreii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial” (Editura RAO, 2021), cercetare concretizată în urma desecretizării recente a unei părți însemnate din Arhiva Sfântului Scaun. Volumul este, dincolo de pledoaria în favoarea reabilitării imaginii papei într-o perioadă în care naziștii îngenuncheaseră aproape întreaga Europă, și o revelatoare sursă de informație în legătură cu România acelor vremuri tulburi. Vreau să pornim de aici dialogul nostru, dacă sunteți de acord: amintiți, încă de la începutul capitolului intitulat „O poveste despre locuri sumbre și sinistre spre Est – partea I”, despre un raport al unui anume doctor Schlefenberg, în care se estima că din 300.000 de evrei din Basarabia și Bucovina, în octombrie 1941 mai rămăseseră 80.000-90.000. Tot în acest raport se presupunea că 90.000 de evrei fuseseră executați de armata germană în timpul Operațiunii Barbarossa și că soarta celor care au fugit odată cu retragerea rușilor n-a fost mai bună. Dimpotrivă mulți s-ar fi sinucis în ghetourile de la Mărculești, Secureni etc., lagăre înfiorătoare în care femeile se prostituau pentru o fărâmă de pâine. Concluzia raportului primit la Vatican era înfiorătoare: „Această politică are un scop bine definit, anume completa spoliere și, probabil, exterminarea fizică a tuturor evreilor din România”. Și-acum întrebările: cine era, până la urmă, acest misterios doctor Schlefenberg? Ne puteți oferi informații suplimentare legate de situația evreilor de pe teritoriul României așa cum ați găsit-o prezentată în documentele arhivelor desecretizate în urma dispoziției papei Francisc?
– Johan Ickx: Cine citește cartea ca pe un apel la reabilitare o face pentru că nu are perspectiva activității reale a Papei și a anturajului său din Secretariatul de Stat. Imediat după încheierea conflagrației, în afară de criticile crescânde din presa bolșevică, nu a existat nicio îndoială din partea nimănui cu privire la munca neobosită a Părintelui de a contracara nazismul și doctrinele nefaste similare, pentru a salva și a proteja cât mai mulți oameni posibil. Povestirile din carte se bazează, într-adevăr, pe documente, pe acte concrete ale Biroului care gestiona relațiile Papei cu diferite state – beligerante, aliate și neutre -, printre care și România. Am dorit ca cititorul să participe direct, prin lectură, la unele momente deloc ușoare din viața acestui Birou, am vrut să-l fac pe cititor să ia parte la discuțiile, deciziile și reflecțiile profunde ale celor care au primit instrucțiuni de la Papa Pius al XII-lea. Cât despre misteriosul doctor Schlefenberg, ar fi păcat să dezvăluim aici miezul poveștii.
– Dar a jucat papa Pius al XII-lea vreun rol în salvarea unor oameni hăituiți de naziști pe teritoriul României? Există vreo scrisoare, vreo mărturie scrisă, vreun document din care să rezulte că Sfântul Scaun a fost implicat în astfel de misiuni umanitare ori bunăvoința papei n-a atins și această țară preponderent ortodoxă?
– Episodul despre România prins în carte evocă totul pe scurt. Reprezentantul Sfântului Scaun la București, Mons. Cassulo, un diplomat cu o carieră remarcabilă, a acționat și s-a coordonat adesea cu alți diplomați ai Papei Pius al XII-lea pentru a salva cât mai multe vieți de evrei ori ale altor oameni care căutau ajutor. Aceste operațiuni și încercări de salvare au avut uneori succes, alteori nu. Dar să știți că exemplele negative, din păcate multe, n-au trecut prin filtrul voinței lui Pius al XII-lea sau al colaboratorilor săi, ci prin cel al guvernelor implicate într-un fel sau altul în aceste acțiuni, guverne care au obstrucționat mai mult sua mai puțin astfel de încercări temerare.
– Sunteți directorul Arhivelor Sfântului Scaun, ați cercetat ani de zile o cantitate copleșitoare de izvoare scrise, multe secrete până nu demult, așadar sunteți în măsură să conturați un răspuns pertinent la următoarea mirare: cum se vedea/ se vede, stimate domnule Johan Ickx, România prin lupa acestor documente? Se distingea prin vreo particularitate ori se pierdea în plutonul dictaturilor europene aservite marilor puteri?
– Există un fir roșu care leagă toate aceste țări conduse în epocă de guverne colaboraționiste, fidele naziștilor: au făcut totul pentru a câștiga favoarea asupritorului și în România nu s-a întâmplat altcumva. Din lucrările Arhivei Istorice se pot deduce cu siguranță câteva nuanțe, dar acestea depindeau de cele mai multe ori de politicienii momentului. O schimbare în guvern, o remaniere a fotoliilor au fost elemente care au putut înlesni o înăsprire a legile rasiale sau opusul. Secretariatul de Stat și diplomații Papei se conectau la toate aceste modulații pentru a asigura continuitatea activității de salvare a persecutaților și protejarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce cu siguranță n-a fost ușor.
– Să-i lăsăm deoparte pe naziști, pe evrei, pe papă – subiectul nu pare să se lase prea ușor dezvelit – și să vorbim mai bine despre România. Așa nu se va supăra nimeni. Cum se vede România astăzi dinspre Vest? Cum se vede România de la Vatican, domnule Johan Ickx? Dar România din Italia cum se vede, pentru că foarte mulți români au emigrat în peninsulă după crearea Uniunii Europene?
– România este percepută ca toate celelalte țări din Uniunea Europeană sau din lume. Ce înseamnă, până la urmă, emigrația (chiar și eu sunt un emigrant)? Îmi place să vorbesc mai degrabă despre mobilitatea unui popor: trăiești ca un cetățean european, te adaptezi obiceiurilor și limbii locale fără a-ți pierde rădăcinile. Și, în acest sens, românii pe care îi știu demonstrează o mare pricepere, ceea ce nu-i rău deloc.
– Întorcându-ne la cercetarea de la care a pornit acest dialog: a existat vreo informație în jurnalele monseniorului Andrea Cassulo, nunțiul papal la București între 1936 și 1946, care să vă fi atras atenția în mod deosebit? La un moment dat, Mihai Antonescu, ministru de externe al României la acea vreme, îi trimitea mulțumiri papei Pius al XII-lea pentru interesul arătat evreilor din această țară …
– Și nu este surprinzător. Jurnalele arhiepiscopului Cassulo păstrează o succesiune de activități în slujba agendei acestui Papă. Cele mai emoționante momente pentru mine au fost cele în care descrie marginalizarea sistematică și vizibilă a evreilor din București. Îmi cer scuze, dar mai semnificativ decât orice mulțumire din partea unui ministru de externe mi se pare recunoștința arătată de dr. Al. Safran, Marele Rabin al României, și de dr. Isaac Herzog, Marele Rabin al Ierusalimului, pentru acțiunea desfășurată de Nunțiatura Apostolică în favoarea evreilor.
– La sfârșitul lunii octombrie 1942, un raport foarte detaliat (întocmit de Saly Mayer, președintele comunității israelite din Elveția) despre situația evreilor din România a ajuns la Vatican prin intermediul nunțiaturii apostolice din Berna. Întortocheate căi de comunicare! Raportul evidenția strigătul de ajutor al evreilor din România îndreptat spre Sfântul Scaun, dar și o mențiune importantă: „Situația evreilor din România este mai puțin tragică decât în Slovacia și Croația”. Care credeți că au fost primele trei țări europene care au aplicat cel mai dur tratament – dacă putem numi așa execuțiile brutale în masă – evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Dar cele mai concesive trei țări ale Europei?
– O evaluare oficială a fost deja întocmită, nu vreau să mă pronunț asupra acestei teme. „Politica persecuției” a suferit modulații înainte și în timpul războiului, iar acest lucru se aplică tuturor țărilor ocupate. Este o temă care merită într-adevăr o analiză aprofundată, bazată astăzi pe aceste noi surse arhivistice disponibile. Sunt convins că în viitor arhivele papale vor ajuta savanții să înțeleagă și mai bine politica statelor europene (și non-europene) față de soarta poporului evreu, a catolicilor și a creștinilor în general.
– Dar cum credeți că s-a născut această ură, stimate domnule Johan Ickx? Cum s-a ajuns ca la începutul anilor 1940 oameni din Vestul „civilizat” să dispună uciderea a milioane de prunci, femei, copii, bătrâni și bărbați? Care au fost rădăcinile acestui comportament inuman?
– Este o întrebare care depășește tema cărții mele, dar care merită o reflecție. Național-socialismul a fost/ este o ideologie, precum și bolșevismul, cu pretenții universale – în cazul nazismului, cu o idolatrie marcantă a rasei ariene. Pentru a găsi însă un răspuns bun la întrebarea dumneavoastră ar fi nevoie de o analiză a filosofiilor secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea și a neînțelegerilor pe care le-au iscat. Pentru că, da, aveți dreptate: „Până la urmă, de ce toate aceste violențe extreme?”
– Care credeți că a fost motivul pentru care sovieticii au instrumentat o politică de defăimare a papei Pius al XII-lea, caracterizându-l în ample campanii culturale drept un lider religios pro-nazist?
– Sovieticii nu au fost foarte diferiți de naziști. O temă pe care aceste două ideologii o aveau în comun – ca parte a unui program de marginalizare și distrugere a poporului evreu – a fost eradicarea totală a credinței creștine, înlocuind-o cu o religie păgână (naziștii) sau cu o concepție materialistă a omului (bolșevicii). Pius al XII-lea, imediat după război, era o figură morală de un înalt nivel pe arena internațională: în general, a fost lăudat și aclamat ca apărător al civilizației. De remarcat că după război presa sovietică a început să insinueze și să insiste asupra faptului că Pius al XII-lea ar fi fost de partea lui Hitler (ceea ce nu a fost niciodată adevărat) în timpul conflictului mondial. Apoi, după ’48, rușii au demarat o campanie de persecutare a Bisericii Catolice (dar și a altor Biserici creștine) din toate statele blocului sovietic. Oricum, l-au așezat pe Pius al XII-lea pe același scaun cu Hitler, Papa a fost stigmatizat ca responsabil al ororilor comise de naziști, iar pentru susținerea tezelor s-a folosit (și se va folosi din nou!) refrenul așa-zisei tăceri vinovate a Părintelui. Chipurile, papa a tăcut când trebuia să ridice vocea împotriva lui Hitler. În cartea mea am și arătat că Pius al XII-lea nici n-avea vreo relație cu Hitler, dimpotrivă, îl lega o puternică prietenie cu Roosevelt, președintele Americii. Este regretabil însă că vreme de zeci de ani a fost cultivată, la cele mai înalte niveluri intelectuale din toată lumea, această teză a relației dintre papă și Hitler.
– De ce tocmai acum și de ce atât de târziu au fost desecretizate aceste Dosare ale Evreilor aflate în Arhivele Vaticanului?
– La fel ca toate țările, Sfântul Scaun are propriul său sistem juridic în legătură cu arhivele. Acesta prevede ca deschidere lor să aibă loc la 70 de ani de la moartea unui papă. Odată cu deschiderea tuturor arhivelor Vaticanului pentru pontificatul lui Pius al XII-lea în martie 2020, Papa Francisc a anticipat această limită cu zece ani. În ceea ce privește Ebrei Files, păstrate în Arhiva Istorică, sunt documente cuprinse în nu mai puțin de 170 de poziții dispuse alfabetic, pentru un total de aproximativ 2.800 de cereri de ajutor, referitoare la un număr care poate fi estimat la 4.800 de persoane. O adevărată Pacelli’s list! O anomalie „arhivistică”, având în vedere că Arhiva Istorică conține în rest doar dosare cu numele țărilor cu care Sfântul Scaun a întreținut și întreține relații diplomatice. Părea că se dispusese din timp pregătirea unui dosar de apărare a Sfântului Scaun prin etalarea rolului jucat de acesta în apărarea evreilor, în timpul războiului.
– Poate chiar așa s-a și întâmplat!
– De fapt, totul era autentic. Rămâne o enigmă pentru mine de ce Sfântul Scaun nu a folosit această dovadă a muncii constante în favoarea evreilor pentru a contracara calomnierea Papei Pius al XII-lea. Mai mult, se pare că între timp s-ar fi găsit și alte liste, de data aceasta cu numele a nu mai puțin de 15.000 de evrei ajutați de Pius al XII-lea …
– „Dosarul Evreilor” e, sunt convins, inepuizabil. Dar „Dosarul România” din Arhivele Sfântului Scaun poate fi studiat fără nicio piedică? Există probabil mii de pagini neabordate în lucrări științifice. Greșesc?
– Puteți studia deja toate documentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru toate țările, în timp ce actele postbelice se apropie de finalizare. În volumul „România – Sfântul Scaun, 100 de ani de relații diplomatice” (Cluj-Napoca 2021), editat de Liviu-Petru Zăpîrțan, fost ambasador al României la Vatican, există deja un prim inventar al lucrărilor păstrate în Arhiva Istorică a Secretariatul de Stat privind România în anii 1939-1948, pentru un total de circa 29.000 de documente. La acestea trebuie adăugate actele celeilalte Secții ale Secretariatului de Stat și cele ale Nunțiaturii din București, păstrate în Arhivele Apostolice.
– Impresionant! Ce rol apreciați că mai joacă astăzi religia/ biserica în viața cetății? A obosit credința, stimate domn? Mai crede omul modern în Divinitate?
– Societatea a devenit poate mai materialistă, mai oportunistă, dar tocmai din acest motiv nevoia și/ sau setea omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu, după a cărui imagine a fost creat, nu a devenit mai slabă.
– Care-i primul gând care vă vine-n minte când pronunțați cuvântul „român”?
– (zâmbește) Roma, Roman, România …
– Ați vizitat vreodată România?
– Din păcate, nu am vizitat încă țara dumneavoastră. După impresiile formate citind jurnalele și rapoartele arhiepiscopului Cassulo, și mai ales după ce-am decantat informațiile oferite astăzi de compatrioți de-ai dumneavoastră care îmi sunt prieteni și colegi, simt însă o mare dorință de a o vizita.
– Ați auzit de vreun scriitor român? Dar de vreun pictor, sculptor, muzician, artist, sportiv, politician?
– Una dintre primele figuri care îmi vin în minte, tot am discutat despre al Doilea Război Mondial, este cea a lui Elie Wiesel, care a supraviețuit lagărului de exterminare și apoi a devenit un cunoscut jurnalist, scriitor, laureat al Premiului Nobel. Apoi, în urmă cu mulți ani, odată cu studiile mele de filozofie, am aflat despre Emil Cioran, Nae Ionescu și Mircea Eliade, trei personalități emblematice pentru cultura românească și foarte cunoscute în Occident. Se observă că românii au călătorit și au trăit întotdeauna prin Europa și întreaga lume. Nu este o coincidență faptul că astăzi, în Belgia, unul dintre cele mai cunoscute personaje din lumea cinematografiei este Ana Teodora Mihai.
– Mulțumesc, stimate domn, pentru timpul acordat.
– A fost o plăcere.
Notă: Înlesnirea interviului cu Johan Icks și traducerea din limba română în limba italiană (și invers) au fost posibile grație lui Paul Scarlat (Editura RAO). Mulțumim.