Ce bizar! Și seducător, recunosc. Iv cel Naiv, poet și prozator – ori invers, el știe mai bine -, creează fără a avea pretenția ca cititorii să-i (re)cunoască înfățișarea. Și asta taman în era Internetului. Sau poate tocmai de-asta. Șueta noastră e întoarsă însă cu toate fețele spre voi. Hai, palpați-o! E vie. (acum m-am prins: își ascunde chipul pentru că și-a arătat de prea multe ori inima)
Sunt inginer (la bază), visător profesionist, donator universal de poezie și salvator în viața de zi cu zi. Port ochelari și când iubesc mă simt mai înalt – Iv cel Naiv
– Florian Saiu: De ce te ascunzi, Iv cel Naiv? Din pură pudoare sau dintr-un motiv anume? Ori n-ai chef să fii bătut la cap?
– Iv cel Naiv: M-ai prins 🙂
Sunt un tip deloc pudic și îmi place să fiu bătut la cap. Nu chiar atât încât să am capul plin de cucuie, dar îmi place. Ca să-ți răspund, trebuie să ne întoarcem un pic în timp. Prin anul 2009, la început, cred că a fost o teamă. De eșec, de succes. Dar și o nevoie – cea de a ajuta oamenii să se concentreze pe ceea ce fac, nu pe cine sunt. În plus, nici nu mă luam prea în serios, așa că am pornit totul ca pe o joacă. Și a rămas o joacă, chiar și în ziua de azi. Acum nu mai am motivele de atunci, dar nici nu găsesc altele pentru care să mă arăt lumii. Așa că iată-mă, nu-s 🙂
– Bineeee ... Și-acum, să înceapă bombardamentul! Într-un interviu acordat Andreei Esca la radio (felicitări pentru cum arată ivcelnaiv.ro!), te-ai prezentat astfel: „Sunt inginer (la bază), visător profesionist, donator universal de poezie și salvator în viața de zi cu zi. Port ochelari și când iubesc mă simt mai înalt (mi-a plăcut asta). Sunt tată a două fete de la care învăț tot felul de chestii”. Acum, ce înseamnă salvator în viața de zi cu zi? Apoi, Iv, ce înseamnă iubirea? Când ai început să iubești?
– Aici, trebuie să fac o precizare: la vremea respectivă eram tatăl a două fete, dar una dintre ele era fiica partenerei mele de la acel moment. Între timp, nu mai sunt în acea relație, am rămas tatăl unicei mele fiice.
– Aha.
– Am început să iubesc învățând acest lucru, ca noi toți, de la cei care ne iubesc primii. De la părinți. Cred că așa se întâmplă pentru cei mai mulți dintre noi. Așa învățăm că iubirea e atât de multe încât poate fi definită la nesfârșit. E înțelegere și extaz, e optimism și iertare, e răbdare și neputință, e iluzie și responsabilitate, e plutire și realitate. Iubirea e o ploaie – nu-i poți cunoaște fiecare dintre picături, dar poți prinde ideea de ansamblu. Printre altele, când iubești e nevoie să salvezi – dimineți, pahare care cad, neliniști care devin monstruoase. La asta mă refeream când spuneam că sunt salvator.
– Eliberez rapid mirarea aceasta, să n-o uit: personajul Amanda este o combinație a celor două fetițe despre care povesteai mai sus sau o combinație dintre fetița ta și tatăl ei?
– Amanda conține, într-adevăr, elemente ale copilăriei mele în povestea ei, dar și ale fiicei mele, cât și ale altor copilării, unele niciodată trăite. Amanda este un personaj fictiv care are la baza un personaj anonim. Ceea ce o face bine ancorată în realitate, dar și complet ruptă de ea. E undeva între ființă și visare, în acea zonă îngustă în care îmi place să plasez poveștile mele.
– Cum se plasează fata lui Iv (chiar, de unde până unde aceste două litere alăturate: Iv? De la NaIv?) în raport cu actul creației tale? Muză, critic (literar) (oare cum s-o numi la feminin?), cititoare pasivă?
– Cândva, la începuturile mele, încercând să îmi dau seama în ce fel scriu, am realizat că naiv e un cuvânt care mă reprezintă. Căutând un nume, mai apoi, l-am găsit chiar în interiorul acestui cuvânt. L-am extras de acolo și așa mi-a rămas numele.
– Tare!
– Fiica mea e o cititoare greu de convins, ca mulți din această generație. Este un punct de plecare al inspirației mele și sper să vină timpul ca într-o zi să devină și un cititor al scrierilor mele. Am răbdare.
– Ce amintiri păstrezi din Focșani? Ai participat vreodată la cules de struguri?
– Ha ha ha. Am prins vremuri în care culesul de struguri era parte din programa școlară. Eram obligați să mergem să culegem strugurii în fiecare toamnă, ba chiar să și depășim anumite baremuri de recoltare. Am cules atâția struguri încât am rămas cu o ușoară aversiune față de activitatea în sine. Cu fructele n-am nimic, însă. Altfel, amintirile mele din Focșani sunt legate mai degrabă de copilărie decât de orașul în sine, care este destul de plat, deloc fermecător.
– Ce te-a determinat să scrii proză/ roman? Ai fost îmboldit, împins de la spate sau decizia a venit firesc? Cum a prins viață volumul „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor” (Editura Trei, 2021)?
– Dintotdeauna mi-am dorit să scriu proză. De când mă știu. Am făcut această buclă poetică fără să vreau, fără să premeditez. A ieșit pur și simplu din mine. Poate pentru că, într-un anume fel, poezia este mai ușor de scris decât proza. Prin 2015 am început să scriu Să nu ne facem de râs în fața furnicilor care, la acea vreme, se numea Amanda. După ce am scris rapid primele opt capitole m-am oprit, inexplicabil. Câțiva ani mai târziu, pe o plajă din Thailanda, am reușit să mai scriu câteva zeci de pagini. În 2019 am mai scris câteva capitole undeva, într-o căsuță din Bali. Dar abia în 2020, în timpul pandemiei, pe plajele din Kefalonia, am reușit să închei romanul. A avut un drum lung, sinuos acest roman. Poate că se aseamănă cu drumul meu către a deveni scriitor.
– Pentru că primul tău roman (crescut pe plajele din Thailanda, Bali, Kefalonia – ah, să tot scrii!) îmi pare o veritabilă frescă a societății contemporane, lansez următoarea mirare: ce crezi că-i lipsește, Iv, învățământului românesc? Cum s-a îmbolnăvit și cum ar putea fi vindecat? Sau te pomenești că-i sănătos-tun?
– Sistemul de învățământ, la fel ca toate celelalte sisteme defecte ale societății românești este bolnav de politică. Și de principiile acesteia, care își au originea în comunism. Această perioadă post-comunistă pe care o trăim n-a făcut decât să adauge petic peste petic, în încercarea de a repara defecțiunile acestui sistem. A ieșit o cârpeală care în mod atât de auto-ironic este chiar reflectarea lipsei de educație a celor care ne conduc. Pare că suntem prinși în acest cerc vicios în care noi, ca popor, nu suntem atât de educați încât să creăm un sistem de educație care să educe mai bine generațiile următoare care să poată repara învățământul românesc. Singurele inițiative care merg în direcția bună sunt cele private, dar nu poți educa o țară în sistem privat. E trist și foarte trist. Iar soluția este doar această educare lentă, organică, a clasei politice, o creștere care poate într-o zi va livra o clasă de lideri luminați care să facă ceea ce trebuia făcut de mult timp: să facă din educație o prioritate.
– Crăpătura Santandré există (și) în realitate?
– Există, în măsura în care și Amanda există, câte puțin, în diverse forme. Dar nu ca o crăpătură efectivă într-un tavan real din viața mea.
– Ai făcut vreodată „călătoria” Amandei? Crezi că știi cine ești, Iv?
– Da, cred că am făcut-o. Încă o fac, de fapt. E un drum care nu cred că se oprește cât timp existăm. Cu condiția să ne placă acest gen de călătorie. Din păcate pentru mine, n-am făcut-o la vârsta ei, ci mult mai târziu. E unul dintre lucrurile pe care aș fi vrut să-l încep mai devreme. Dar toate la timpul lor, nu putem grăbi ceea ce nu poate fi grăbit.
– De ce scrii, Iv cel Naiv?
– Scriu pentru că scrisul declanșează în mine o plăcere pe care nu o pot găsi altfel. Bucuria de a scoate la lumină, din interiorul meu, povești care n-au fost spuse niciodată și de a le organiza pe hârtie este una dintre cele mai frumoase tipuri de bucurii pe care le pot avea. Bucuria creației, să-i zicem. Apoi, am acest entuziasm, această exuberanță a transformării imaginației în ceva practic, palpabil – un text scris, care, mai apoi, se preface în emoție în interiorul meu și al cititorilor. Imaginația mea e un roi de albine, eu sunt apicultorul care adună mierea. Cititorii sunt cei care o degustă din aceste recipiente cu multe pagini și coperți. Și când reușesc să provoc în ei o emoție, apare un alt tip de bucurie – bucuria descoperirii creației, care e bucuria lor, în esență, dar se răsfrânge și asupra mea. Mă opresc aici, mi s-a făcut poftă de niște miere.
– Cine sunt poeții tăi preferați? Dar romancierii pe care-i admiri?
– Nu pot începe decât cu Marin Sorescu. Cred că poezia lui e cel mai aproape de sufletul meu. Apoi, într-o înșiruire necontrolată, ar fi și: Mircea Cărtărescu, Nichita Stănescu, Dan Sociu, George Topârceanu, Ana Blandiana. În ceea ce privește proza, am o listă foarte lungă, încerc să o limitez la cei care îmi vin primii în cap: Fredrik Backman, Tatiana Țîbuleac, Gabriel Garcia Marquez, Bill Bryson, Isaac Asimov, Michel Houellebecq, Mark Haddon, Jeffrey Eugenides, Haruki Murakami, Jonas Jonasson. Mărturisesc, nu-mi plac enumerările de acest tip, pare că îi transformă pe scriitori în mult mai puțin decât sunt.
– Hai c-am alunecat spre mirările marca 4books.ro. Numește, te rog, câteva cărți care ți-au schimbat modul de a gândi!
– Bill Bryson – Acasă, Despre toate, pe scurt, Corpul
Yuval Noah Harari – Sapiens, Homo Deus, 21 de lecții pentru secolul XXI
Lulu Miller – De ce peștii nu există.
– Ce citești acum?
– Acum scriu un nou roman – „Ziua în care toți copiii au fugit de acasă”, o carte dedicată războiului dintre tineri și bătrâni. În perioada asta, citesc literatura care mă ajută să înțeleg diferite lucruri, în diferite feluri. Acum, sunt la Catch 22 a lui Joseph Heller.
– Îți mai amintești care a fost prima carte pe care ai citit-o (și din care ai și înțeles câte ceva)?
– Citeam enorm când eram copil. Am fost destul de precoce, am început pe la 5 ani, iar una dintre primele cărți de care îmi amintesc a fost Cuore, inima de copil a lui Edmondo de Amicis. Tot ce rețin a fost emoția foarte puternică pe care am trăit-o; este, probabil, prima carte la care am plâns, probabil că asta a și făcut-o memorabilă.
– Care-i ideea în jurul căreia ți-ai construit existența? Dar ideea în jurul căreia ai înfășurat destinul celor dragi?
– Mai bine să regreți ce ai făcut, decât ceea ce nu ai făcut.
– Ce-i râsul, Iv? Dar minciuna?
– Râsul (înțeles ca umor) e ambalajul celor mai ascunse gânduri și emoții pe care altfel am avea mari dificultăți să le scoatem din adâncuri în fața noastră, dar mai ales a celorlalți. Iar minciuna … Ei bine, e interesant că le-ai împerecheat așa. Cred că de multe ori acestea sunt cele două alternative pe care le avem: să spunem niște adevăruri în glumă sau să ne prefacem că nu există, să mințim. În acest fel, minciuna devine un fel de antonim al râsului. Există minciuni atât de proaste încât ne fac să râdem, dar de cele mai multe ori minciuna și râsul n-au nimic în comun. Sunt feluri diferite de supraviețuire.
– Ce părere ai despre scriitorul Mihail Sadoveanu? Dar despre omul Mihail Sadoveanu?
– Prima oară când am citit ceva din Mihail Sadoveanu eram copil. Ultima oară când am citit ceva din Mihail Sadoveanu eram copil. La vremea respectivă nu mi-a plăcut. Acum, la maturitate, n-am revizitat literatura lui și pur și simplu n-am o părere. Știu doar că a fost un om implicat politic, susținător al comunismului, iar asta m-a îndepărtat și de opera lui (oricât de mult mă străduiesc să separ aceste două lucruri). Aș reciti oricând ceva din Caragiale. Sau din Camil Petrescu. Sau din Liviu Rebreanu. Dar față de Mihail Sadoveanu am un sentiment de distanță. Nu cred că a scris pentru mine. Deși poate că ar fi interesant să arunc un ochi pe câteva dintre scrierile lui.
– Gata, cu Sadoveanu am pus capac. Mulțumesc, Iv. Aștept romanul tău și cu autograf, să-l așez în biblioteca 4books. Sau ne putem întâlni să-l semnezi pe cel pe care-l am deja. Hai, inspirație!
– Cu bucurie, semnez și confirm că mi-a plăcut să răspund la ineditele întrebări.