Prima conversație despre cărți, scris și citit din seria dialogurilor 4books.ro am purtat-o în compania unui om drag, emblemă a spațiului cultural universal: profesorul Ioan-Aurel Pop. Poftiți într-o călătorie-privilegiu!
Fost rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, profesor de istorie în cadrul aceleiași instituții, Ioan-Aurel Pop onorează în prezent funcția de președinte al Academiei Române. A scris 70 de cărți și sute de articole științifice.
– Florian Saiu: Cum 4books.ro este o platformă culturală care-și propune să ridice în slăvi cărțile, nu ezit să vă întreb încă de la început, stimate domnule Ioan-Aurel Pop: ce vă mai amintiți despre prima carte citită? Care este povestea primei lecturi? Până unde coboară firul acestei amintiri prețioase?
– Ioan-Aurel Pop: Este greu de răspuns, din mai multe motive. Memoria vârstelor fragede este plină de neprevăzut. Din prima carte „citită” îmi aduc aminte numai de imagini, scene de poveste frumos ilustrată. Cred că era vorba de „Muc cel Mic” de Wilhelm Hauff. Dar cartea de care-mi amintesc clar și sigur este Abecedarul. M-am uitat năucit la el zile în șir, mai ales după ce am aflat că mama bunicii mele nu-i zicea Abecedar, ci Bucoavnă (nu conținea litere, ci buchii), ca toți românii de demult. Mi s-a părut mirific să pui literă lângă literă, adică semn lângă semn și să iasă cuvinte, iar cuvintele să denumească oameni, animale, păsări, arbori, lucruri, idei … De aceea, am rămas fascinat până azi de limbi, de limbaje, de formele de comunicare. Și, evident, am rămas robul cărților de tot felul.
– Când ați descoperit că lectura, cititul vă pot deschide nenumărate și inestimabile porți spre cunoaștere? Ce activități ați sacrificat pentru a suplimenta timpul acordat lecturii?
– Lectura a devenit pentru mine calea de evadare în universuri paralele, iar faptul s-a petrecut, cred, pe la 9-10 ani. Orice om, fiecare în felul lui, recreează lumea, își face o lume sau lumi noi, de obicei, mai bune decât cea reală. În copilăria mea, nu prea se călătorea departe, eventual până la București, în capitală, ceea ce părea o altă lume în sine. Călătoriile le făceam cu ajutorul lecturilor de proză, poezie, dramaturgie. Nu pot să spun că nu mi-am trăit copilăria prin joc. Ai mei erau oameni obișnuiți și știau – fără s-o spună direct – că iubirea și înțelepciunea copilului sunt jocul, vorba lui Blaga. Dar, de la o vreme, am început să mă joc cu cărțile, să percep jocul ca lectură. Așa că, de pe la 10-12 ani, nu a trecut nicio zi fără să citesc beletristică, măcar seara. La fel fac și astăzi. Târziu mi-am dat seama că cititul ne umanizează, ne ajută să pricepem ce este lumea, ne face adaptați pentru viață, ne deșteaptă și ne civilizează.
Noi vrem acum să fim de-a dreptul cosmici și identici, să avem aceleași haine și aparate, să mâncăm la fel, să iubim la fel și să murim la fel
– Cărțile au fost implicate de-a lungul istoriei și în intrigi dificile. În numele lor s-a ucis, s-a dat foc, s-a pustiit. Au fost timpuri în care volumele erau arse în piața publică pentru afirmații sau negații prinse între copertele lor, dar și vremuri în care grație cunoștințelor adunate în tomuri s-a putut merge mai departe, s-a sperat, s-a progresat. Ce rol mai joacă astăzi cartea în viața oamenilor, stimate domn?
– Da, să ne amintim că Umberto Eco a scris o carte faimoasă, aproape un roman polițist cu acțiunea plasată în Evul Mediu. În carte apare un presupus tratat despre râs al lui Aristotel, păstrat într-o bibliotecă mănăstirească medievală, un manuscris care otrăvea oameni … Cartea (un codice) era tratată de un călugăr cu o substanță ucigașă, care, prin răsfoire, ajungea pe limba cititorului și ucidea.
– „Numele trandafirului” …
– Cartea, în sens de depozitar de înțelepciune ascuns prin anumite semne convenționale, există de când este lumea și nu va putea să dispară niciodată. Asta cât va fi lumea lume, căci, dacă oamenii vor fi înlocuiți cu roboți, atunci va fi altminteri. Cartea tipărită a apărut în Europa cam pe la 1450 și azi dă semne de oboseală. Ea va exista mereu, în forma consacrată, măcar în biblioteci, arhive și muzee, dar ea încă nu și-a trăit traiul. Înainte de cartea tipărită a fost cartea manuscrisă sau codicele, iar înainte de codice a fost volumen-ul, adică sulul de papirus, de pergament. Înainte de asta, au fost tăblițele de lut, bucățile de piatră ori de marmură etc. Acum avem cărți electronice și cine știe ce va fi în viitor. Cartea și ideea de carte nu mor. Azi, se pare că tinerii se împărtășesc din alte „cărți”, din filme, clip-uri, shorturi etc. Este, însă, un orizont destul de inconsistent și nu va dura. Lectura temeinică și durabilă presupune nu numai vizualul, nu numai auditivul, ci și scrisul, selectarea ideilor, recapitularea lor, fixarea etc. Altminteri, tot ceea ce citim zboară, se duce și rămânem goi pe dinăuntru. Cărțile trebuie să fie în noi, nu în biblioteci ori în memoria computerelor.
Cartea și ideea de carte nu mor
– Trăim într-un huzur tehnologic generator (și) de modele culturale îndoielnice. Se conturează parcă de la zi la zi prototipuri și adevăruri prestabilite în care spontaneitatea, extraordinarul, surpriza, libertatea individului până la urmă sunt cumva descurajate, izolate, devalorizate, uniformizate. Oamenii au început să se îmbrace la fel, să privească aceleași filme, să citească aceleași cărți, să creadă în aceleași valori, să gândească într-un șablon care nu mai reflectă de mult doar o trăsătură locală, distinctă, ci una globală, construită parcă să absoarbă și să dilueze particularitățile nenumăratelor grupuri umane, valoroase cultural tocmai datorită diversității lor. Și-acum întrebarea: mai au putere oamenii să sancționeze și să fragilizeze aceste „recomandări” impuse cu blândețe scriind și citind cărți? Mai poate constitui cartea, chiar și prin prezențele ei diversificate acum (format fizic, digital, audio), vehiculul care să demaște manipularea? Mai are cartea forța pe care a avut-o odată, forța de a deschide minți?
– Aparent, cartea nu mai are această forță, fiindcă adesea, în lumea aceasta grăbită, citim fie numai cu ochii, fie numai cu urechile, uitând mintea și inima. Cartea se percepe cu aproape toate simțurile. Criza se vede de departe: azi se scrie mai mult decât se citește și, din păcate, chiar unii autori prolifici de azi scriu mai mult decât citesc. Până nu demult, se spunea că fără specificul locului în care te-ai născut și/ sau ai trăit, nu poți deveni universal, nu poți comunica ceva inteligibil și receptabil. Cu alte cuvinte, Eminescu, spre a putea percepe „un cer de stele dedesubt, deasupra cer de stele” (adică universul), a trebuit să se culce „ades lângă izvor”, lângă izvorul copilăriei sale irepetabile din nordul Moldovei. Noi vrem acum să fim de-a dreptul cosmici și identici, să avem aceleași haine și aparate, să mâncăm la fel, să iubim la fel și să murim la fel. Or, secretul dăinuirii omenirii a fost diversitatea într-un fel de unitate neimpusă, cum ar fi spus Hegel. Vom ajunge să scriem și toate cărțile la fel, ceea ce ar fi catastrofal. Cartea trebuie să poarte marca originalității și să se altoiască pe o cultură generală solidă. Regimurile totalitare au ars și au interzis cărți, fiindcă acestea deschideau mințile și demascau manipulările. Gustul cărții și pofta lecturii vin din școala bine făcută. Dacă se diminuează educația, cărțile devin inutile, iar manipularea ajunge să înflorească. Fără lecturi serioase, oamenii devin instrumente sau unelte în mâinile noilor dictatori.
Dacă se diminuează educația, cărțile devin inutile, iar manipularea ajunge să înflorească
– Ce cărți citiți acum, stimate domnule Ioan-Aurel Pop? Știu că începeți mai multe și citiți probabil (și) în funcție de disponibilitățile afective.
– Acum recitesc părți din „Comedia umană” a lui Balzac (fiindcă există ceva în secolul al XIX-lea care îmi scapă) și poezii ale trubadurilor și truverilor medievali, rămase pentru mine inedite. Dar am pe masă și o excelentă analiză recentă a personalității lui Lucian Blaga, plasat de unii înspre legionari, de alții înspre comuniști, când el a fost de fapt „mut ca o lebădă” și dincolo de orice fel de activitate politică. Citesc și istorie multă, dar asta nu se cheamă lectură, ci profesiune, meserie.
– Vă lansez o provocare: numiți șapte cărți pe care apreciați că ar fi util să le citească un om liber într-o viață!
– În loc de cărți, vă voi spune șapte autori pe care cred că ar trebui să-i citească un om liber într-o lume liberă: Socrate, Shakespeare, Voltaire, Goethe, Eminescu, Faulkner, Gabriel Garcia Marquez … Ar mai fi vreo 70 pe lângă ei – poate la fel de mari – și atunci tabloul ar fi mulțumitor. Evident, din locuri și din oameni anume, ies cărți anume. Poate că un australian ar face o altă alegere, un african o alta și așa mai departe. Înțelepciune înmagazinată în cărți este oriunde și este foarte multă. Un om nu o poate cuprinde pe toată. Gândiți-vă că noi avem un mare istoric și om de cultură în general care a scris atâtea cărți și articole încât un om nu le-ar putea citi pe toate într-o viață, chiar dacă nu ar face altceva decât să citească … Este vorba despre Nicolae Iorga, născut exact acum 150 de ani și ucis acum 81 de ani tot de noi, de români … Regimurile dictatoriale nu ucid doar cărți, ci și oameni care scriu cărți.
Vă voi spune șapte autori pe care cred că ar trebui să-i citească un om liber într-o lume liberă: Socrate, Shakespeare, Voltaire, Goethe, Eminescu, Faulkner, Gabriel Garcia Marquez … Ar mai fi vreo 70 pe lângă ei
– Care sunt cărțile care lipsesc în prezent Academiei Române, stimate domnule președinte Ioan-Aurel Pop? Care sunt cărțile mari care au fost deja publicate în mandatul dumneavoastră?
– Academiei Române, ca patrimoniu spiritual, nu-i lipsesc cărți (teme) importante. Membrii Academiei (titulari, corespondenți, de onoare, post mortem) au dat aproape toate tipurile de produse intelectuale posibile într-o lume creatoare de valori. Faptul acesta se petrece de la 1866 încoace, adică de peste un secol și jumătate. Iar apoi, cum știți, nu Academia elaborează cărți, ci oamenii, membrii ei sau cercetătorii ei. Iar din Biblioteca Academiei nu lipsește nimic important din moștenirea culturii românești și chiar universale. Editura Academiei publică multe dintre lucrările elaborate de membrii săi și de cercetătorii din institutele sale. În general, sunt lucrări importante, din toate domeniile, specialitățile, de la științe exacte până la arte și de la istorie și filologie până la informatică. În ultimii ani, colecția „Opere fundamentale” a Fundației Naționale pentru Știință și Artă (din cadrul Academiei) s-a întregit cu alte câteva zeci de lucrări ale marilor scriitori români și universali. Recent a apărut volumul al II-lea al „Atlasului dialectului aromân”, sub egida Secției de Filologie, iar și mai recent cel de-al doilea volum al amplei lucrări științifice despre Covid, elaborate sub egida Secției de Științe Medicale. Din 2018 până astăzi, s-au publicat circa 30 de volume închinate Centenarului Marii Uniri, cu istoriile tuturor științelor și artelor din România, cu accent pe realizările din ultimul secol. O colecție intitulată „Basarabica” ne aduce aminte și ea, prin zecile de volume publicate, că Academia Română s-a dedicat încă de la început unității culturale și politice a tuturor românilor.
Când scriu de mână, îmi plac ductul stiloului și mirosul cernelii
– Care este ultimul proiect editorial concretizat de istoricul Ioan-Aurel Pop și ce planuri aveți în viitorul apropiat? Ne puteți dezvălui tema cărții la care lucrați în prezent?
– Cel mai recent proiect editorial finalizat este o carte închinată familiei lui Iancu de Hunedoara, un fel de istorie a românilor de pe la 1300 până pe la 1500 (cât a durat în timp această faimoasă familie de sorginte românească și de destin european). Cartea se cheamă „Hunedoreștii …”, ceea ce poate să pară ciudat, dar nu avea cum să se numească nici „Hunedorenii” (hunedoreni sunt toți locuitorii de acolo) și nici Huniazii (acesta fiind un decalc după limba maghiară). În plus, mai puțină lume știe că regiunea Hunedoarei este singurul loc din Ardeal unde familiile se cheamă Popesc, Ursulesc, Săndesc etc., ceea ce poate să justifice foarte bine și apelativul de Hunedoresc … Planuri de viitor am multe, deși anii se adună mereu și mă îndreaptă spre amurg. Am în minte și în lucru mai multe teme de istorie medievală (și multe sute de documente încă neprelucrate), între care una despre rosturile pământului (ca stăpânire, ca avere, ca destin) în Evul Mediu. În Transilvania, pământul, prea des răpit și înstrăinat din mâinile oamenilor locului, a fost secole la rând o obsesie, o chestiune de viață și de moarte. Numai recent, unii oameni naivi ori inconștienți, stupizi ori vânduți pe arginți au ajuns să creadă că se poate trăi fără pământ, fără ocrotirea și primenirea perpetuă a pământului.
Mai compun și scrisori, fiindcă trăiesc încă oameni pe lume (tot mai puțini) care nu au poștă electronică. Ei îmi scriu de mână, cu mâna lor și atunci, de rușine, le răspund la fel
– Ultimele mici curiozități: scrieți mai mult la calculator sau de mână? Folosiți stilou sau alt instrument? Mai compuneți scrisori sau comunicați exclusiv online?
– De vreun sfert de secol scriu aproape exclusiv la calculator. În 1991, am ajuns profesor invitat în SUA și, văzându-i pe colegii mei americani cum acționează de eficient, mi-am luat unul dintre primele laptopuri de pe piață. Când scriu de mână, îmi plac ductul stiloului și mirosul cernelii. Fac parte din generațiile care încă au făcut caligrafie în școală și care au învățat că „trei degete scriu, dar lucrează întregul corp”. Mai compun și scrisori, fiindcă trăiesc încă oameni pe lume (tot mai puțini) care nu au poștă electronică. Ei îmi scriu de mână, cu mâna lor și atunci, de rușine, le răspund la fel. Ei merită acest fel de tratament pentru viețile lor închinate scrisului tradițional … Altminteri, scrisul de mână, spre marele regret al unora educați ca mine – „de modă veche”, așa cum se mai spune ușor ironic – este tot mai rar, mai neîngrijit și mai plin de erori. Este pe cale de a deveni, într-un viitor nu prea îndepărtat, o relicvă, o amintire.