Rodrigo Garcia, fiul cel mare al scriitorului Gabriel García Márquez, a simțit nevoia, după moartea mamei sale, să-și ia adio public de la ambii părinți, care s-au stins în 2014, la scurt timp distanță. Rezultatul n-a fost nicidecum o carte tristă, ci o poveste a unei iubiri profunde: „Rămas-bun, Gabo și Mercedes. Amintirile unui fiu despre Gabriel García Márquez și Mercedes Barcha” (RAO, 2022).
4books.ro și Editura RAO vă oferă un fragment în premieră:
„Toată copilăria mea, aproape fără excepţie, amândoi părinţii au tras un pui de somn după-amiaza. Când şi când, tata ne ruga să-l trezim dacă dormea prea mult. Încă de foarte mici, eu şi fratele meu am învăţat că era o misiune riscantă. Dacă stăteai prea aproape când îi spuneai să se trezească sau dacă, Doamne fereşte, îl înghionteai, era atât de surprins, încât se trezea ţipând, fluturând braţele în jur, încercând să se apere de ceva sau de cineva, îngrozit, cu respirația tăiată. Avea nevoie de câteva momente ca să revină pe lumea asta. Așa că am inventat o metodă: stăteam la ușa dormitorului şi îl strigam pe nume, pe un ton calm şi egal. Uneori încă tresărea când se trezea, dar cel mai adesea nu se întâmpla. Şi dacă reacţia era aceea îngrozitoare, reuşeam să ne ascundem repede pe hol. După ce se trezea de tot, îşi freca faţa cu ambele mâini, ca şi cum ar fi spălat-o încetişor, apoi ne striga cu porecla lui preferată pentru noi, Perro Burro (Câine Măgar). Ne făcea semn cu mâna, ne poruncea să-l sărutăm şi apoi trecea la întrebări:
– Ce mai e nou? Cum mai e viaţa?
De asemenea, nu era ceva neobişnuit să-l aud noaptea gemând şi gâfâind şi pe mama cum îl scutura cu putere de umăr ca să-l trezească.
Odată, după un pui de somn agitat, l-am întrebat ce a visat. A închis ochii pentru a-şi aminti.
– Este o zi frumoasă şi sunt într-o canoe fără vâsle, plutind foarte încet, agale, de-a lungul unui râu liniştit.
Şi coşmarul unde e, am întrebat.
– Habar n-am.
Oricum, ştiu că era pe-acolo. Oricât de insistent ar nega orice simbolistică deliberată, în pofida dispreţului său față de orice teorie savantă sau elitistă care ar putea arunca o lumină asupra imaginarului din poveştile lui, ştie că este un sclav al inconştientului, ca toată lumea. Ştie lucruri care se substituie altor lucruri. Şi, ca mulţi scriitori, este obsedat de pierdere şi de cea mai cumplită manifestare a ei, moartea. Moartea ca ordine şi dezordine, ca logică şi absurd, ca inevitabil şi inacceptabil.
În ciuda naturii sale gregare şi a unei aparente acomodări cu viața publică, tata era o persoană destul de retrasă, uneori chiar secretoasă. Asta nu înseamnă că nu se bucura de faimă sau că, după decenii de adulare, n-a fost atins de narcisism, dar a avut întotdeauna o lipsă de încredere faţă de celebritate şi de succes literar. De mai multe ori de-a lungul anilor, ne-a amintit nouă (şi lui însuşi) că nici Tolstoi, Proust sau Borges n-au luat niciodată Premiul Nobel, nici cei trei scriitori preferaţi: Virginia Woolf, Juan Rulfo şi Graham Greene.
Adesea i se părea că succesul lui nu era un rezultat al realizărilor lui, ci doar o întâmplare. Până târziu în viaţă, pe măsură ce memoria îi pălea, nu şi-a recitit niciodată cărţile, de teama că le va găsi stânjenitor de imperfecte şi că l-ar paraliza din punct de vedere creativ”.
Rodrigo García, fiul cel mare al scriitorului Gabriel García Márquez, este regizor, scenarist și producător de filme celebru în America Latină.
„Am început să scriu din întâmplare, poate numai pentru a-i demonstra unui prieten că generația mea era capabilă să producă scriitori; apoi am căzut în capcana de a scrie mai departe din plăcere, iar mai târziu, în altă capcană, și anume, că nimic nu-mi plăcea mai mult pe lume decât să scriu” – Gabriel García Márquez
Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1982, scriitorul columbian Gabriel García Márquez (1927-2014) este cel mai cunoscut scriitor sud-american al secolului XX, fiind considerat „părintele” realismului magic.