Cel mai nou roman marca Christopher Paolini va apărea în curând la Editura RAO. Până atunci, 4books.ro vă prezintă extrase din primul capitol. Lectură plăcută!
Zeus, uriaşul din gaz portocaliu, atârna deasupra orizontului, mare şi greoi, aruncând o lumină scăzută, rumenă. În jurul lui strălucea un câmp de stele, luminos pe fondul spaţiului negru, în timp ce sub privirea fără pleoape a uriaşului se întindea o pustietate gri, presărată cu pietre.
O adunătură mică de clădiri se ridica pe întinderea altfel părăsită. Domuri, tuneluri şi spaţii cu ferestre, un loc singuratic al căldurii şi al vieţii în mijlocul mediului extraterestru.
În interiorul laboratorului înghesuit al clădirii, Kira se chinuia să extragă secvenţiatorul de gene din locul lui din perete. Dispozitivul nu era chiar atât de mare, dar era greu şi nu reuşea să-l apuce bine.
– La naiba, bombăni ea şi îşi schimbă poziţia.
Cea mai mare parte a echipamentului lor avea să rămână pe Adrasteia, luna de mărimea Pământului pe care o cercetaseră în ultimele patru luni. Cea mai mare parte a echipamentului lor, dar nu tot. Secvenţiatorul de gene făcea parte din kitul de bază al unui xenobiolog, şi unde mergea ea, venea şi el. În plus, coloniştii care aveau să ajungă în scurt timp pe Shakti-Uma-Sati aveau să aibă modelele mai noi şi mai bune, nu cel cumpărat dintr-un buget redus, de dimensiune potrivită pentru călătorii, pe care i-l dăduse compania.
Kira trase din nou. Degetele îi alunecară şi rămase fără aer când marginile din metal îi tăiară palma. Îi dădu drumul şi, după ce-şi examină mâna, observă o dâră subţire de sânge care ieşea din piele.
Se încruntă şi lovi cu putere secvenţiatorul de gene. Nu o ajută cu nimic. Ţinându-şi pumnul strâns, se plimbă prin laborator, aşteptând ca durerea să se mai calmeze.
În cea mai mare parte a timpului, rezistenţa dispozitivului nu ar fi deranjat-o. În cea mai mare parte a timpului. Însă azi, teama şi oboseala întreceau raţiunea. Aveau să plece de dimineaţă, să se întoarcă la nava lor de transport, Fidanza, care se afla deja pe orbită, în jurul Adrei. Peste doar câteva zile, ea şi restul oamenilor din echipa de cercetare de zece persoane aveau să intre în somnul criogenic şi, când se trezeau pe Cygni 61, după 26 de zile, urmau să meargă fiecare pe drumul lui. Acela avea să fie ultimul moment când urma să îl mai vadă pe Alan pentru… nu ştia pentru cât timp. Câteva luni, cel puţin. Dacă aveau ghinion, mai bine de un an.
Kira închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate. Oftă şi oftatul i se transformă într-un mormăit. Nu conta de câte ori ea şi Alan făcuseră deja acest dans, însă nu devenea mai uşor. Ba chiar dimpotrivă, iar ea ura acest lucru.
Se întâlniseră anul anterior pe un asteroid imens, pe care Lapsang Trading Corp. avea de gând să-l exploateze. Alan conducea acolo o investigaţie geologică. Patru zile, atât petrecuseră împreună pe asteroid. Râsul lui Alan şi părul lui arămiu şi răvăşit îi atrăseseră atenţia, însă implicarea lui fusese cea care o impresionase pe Kira. Era priceput şi nu-şi pierdea cumpătul în situaţii de urgenţă.
La acel moment, Kira fusese singură de foarte mult timp, aşa că era convinsă că nu va mai găsi niciodată pe cineva. Cu toate astea, ca printr-un miracol, Alan intrase în viaţa ei, iar acum avea pe cineva de care să aibă grijă. Pe cineva care ţinea la ea. Continuaseră să vorbească, să-şi trimită lungi mesaje holografice, de pe o stea pe alta, şi, printr-o combinaţie de noroc şi de manevre birocratice, reuşiseră să fie trimişi împreună în aceleaşi locuri de câteva ori.
Nu era însă îndeajuns, pentru niciunul din ei.
În urmă cu două săptămâni, ceruseră corporaţiei permisiunea să primească aceleaşi misiuni, fiind un cuplu, dar nu exista nicio garanţie că cererea lor avea să fie aprobată. Lapsang Corp. se extindea în prea multe zone şi avea prea multe proiecte, dar puţini angajaţi.
Dacă nu avea să le fie aprobată cererea, singurul mod în care puteau să locuiască împreună pe termen lung era să-şi schimbe locurile de muncă, înlocuindu-le cu unele care nu necesitau atâtea călătorii. Kira era dispusă să facă asta, ba chiar verificase ofertele cu o săptămână în urmă, dar nu simţea că-i putea cere lui Alan să renunţe pentru ea la cariera lui în companie. Nu încă.
Între timp, tot ce puteau face era să aştepte verdictul corporaţiei. Având în vedere cât de mult dura pentru ca mesajele să ajungă înapoi pe Alpha Centauri şi cât de încet se mişca departamentul de HR, nu se aşteptau la un răspuns mai devreme de sfârşitul lunii următoare. Iar până atunci, atât ea, cât şi Alan aveau să fie deja trimişi în direcţii diferite.
Era frustrant. Singura consolare a Kirei era Alan. El făcea să merite totul. Nu voia decât să fie cu el, fără să-şi facă griji pentru alte nimicuri.
Îşi aminti de prima oară când el o luase în braţe şi ce senzaţie minunată o străbătuse, caldă, de siguranţă. Şi se gândi la scrisoarea pe care el i-o scrisese după prima lor întâlnire, la toate lucrurile pline de vulnerabilitate, din suflet, pe care i le spusese. Nimeni nu mai făcuse vreodată un asemenea efort pentru ea… El însă avea mereu timp pentru ea. Mereu se purta frumos, prin gesturi mari şi mici, ca de exemplu valiza personalizată pe care i-o făcuse pentru cipurile din laboratorul ei, înainte de călătoria sa în zona Arcticului.
Amintirile ar fi făcut-o pe Kira să zâmbească, doar că mâna o durea în continuare şi nu putea uita ce urma să îi aducă dimineaţa.
– Haide, nemernicule, spuse ea şi se îndreptă spre secvenţiatorul de gene, de care trase cu toată forţa ei. Cu un scârţâit de protest, acesta se urni.
În acea noapte, echipa se strânse în cantină ca să sărbătorească finalul misiunii. Kira nu avea chef de sărbătorit, dar tradiţia era tradiţie. Fie că mergea bine sau nu, încheierea unei expediţii era o ocazie care merita marcată.
Îşi pusese o rochie verde, cu tiv auriu, şi petrecuse o oră aranjându-şi părul într-o cascadă de bucle în vârful capului. Nu era mare lucru, dar ştia că Alan avea să aprecieze efortul. O făcea de fiecare dată.
Avusese dreptate. În clipa în care el o văzu pe coridorul din faţa cabinei ei, faţa i se lumină şi o luă în braţe. Kira îşi îngropă fruntea în cămaşa lui şi spuse:
– Ştii, nu trebuie să mergem.
– Ştiu, zise el, dar ar trebui să păstrăm aparenţele. Apoi o sărută pe frunte. Ea îi oferi un zâmbet forţat.
– Bine, ai câştigat.
– Aşa te vreau.
Alan îi răspunse la zâmbet şi îi aranjă o buclă după ureche.
Kira făcu la fel cu una dintre şuviţele lui. Mereu o uimea cât de deschis la culoare era părul lui în contrast cu pielea sa. Spre deosebire de restul oamenilor, Alan nu era niciodată bronzat, indiferent cât timp petrecea afară sau sub luminile cu spectru complet ale navei spaţiale.
– Bine atunci, hai să facem asta, zise ea cu o voce joasă.
Cantina era plină când ajunseră. Ceilalţi opt membri ai echipei de cercetare erau înghesuiţi în jurul meselor înguste, în boxe se auzea îndrăgitul scamrock al lui Yugo, Marie-Élise împărţea căni pline cu punci din castronul mare de pe dulap, iar Jenan dansa ca şi cum ar fi băut deja un litru de alcool. Poate că asta se şi întâmplase.
Kira îl strânse pe Alan de talie şi încercă să afişeze o expresie fericită. Nu era momentul să se concentreze pe gânduri triste.
Nu era, dar nu se putea abţine.
Seppo se îndreptă direct spre ei. Botanistul îşi prinsese părul într-un coc în vârful capului pentru evenimentul din acea seară, iar asta nu făcea decât să-i accentueze unghiurile feţei osoase.
– Patru ore, zise el în timp ce se apropia. Băutura îi sări din cană în timp ce gesticula. Patru ore! Atât mi-a luat să-mi eliberez excavatorul.
– Îmi pare rău, Seppo, zise Alan, părând amuzat. Ţi-am spus că nu aveam cum să ajungem acolo mai devreme.
– Aveam nisip în costum. Ştii cât de incomod a fost? M-am zgâriat în mai multe locuri. Uite! Îşi ridică partea de jos a cămăşii, ca să le arate o linie roşie pe pielea de pe abdomen, unde cusătura costumului îl iritase.
– Uite cum facem, zise Kira. O să-ţi cumpăr ceva de băut pe Vyyborg ca să mă revanşez pentru asta. Ce zici? Seppo ridică o mână şi arătă spre ea.
– Asta… ar fi o compensaţie acceptabilă. Dar gata cu nisipul! – Gata cu nisipul, încuviinţă ea.
– Şi tu, zise Seppo, în timp ce arătă spre Alan. Ştii… tu. După ce botanistul se îndepărtă, Kira îl privi pe Alan.
– Ce a fost asta? Alan chicoti.
– Habar n-am, dar o să fie ciudat să nu îl mai am prin preajmă.
– Da.
După o rundă de băuturi şi conversaţie, Kira se retrase înapoi în cameră şi se rezemă de un perete din colţ. Oricât de mult ar fi vrut să nu-l piardă pe Alan din nou, nu voia nici să-şi ia rămas-bun de la restul echipei. Cele patru luni petrecute pe Adra îi transformaseră într-o familie. Una ciudată, neobişnuită, dar una la care ţinea. Avea s-o doară să îi lase în urmă, şi cu cât momentul se apropia, cu atât mai intens Kira îşi dădea seama cât de mult avea s-o doară.
Mai luă o gură din punciul cu aromă de portocală. Mai trecuse prin asta, Adra nu era prima potenţială colonie pe care o trimisese compania. După şapte ani petrecuţi plimbându-se de pe o piatră afurisită pe alta, aproape jumătate din timp în somn criogenic, Kira începuse să simtă o dorinţă din ce în ce mai puternică pentru… prieteni. Familie. Companie.
Iar acum urma să lase toate astea în urmă. Din nou.
Şi Alan simţea la fel. Vedea asta în ochii lui, în timp ce bărbatul se plimba prin cameră, vorbind cu membri ai echipei. Se gândi că poate şi ceilalţi erau trişti, dar ascundeau acest lucru cu băutura, dansul şi râsetele care erau prea ascuţite ca să fie sincere în întregime.
Kira bău ce îi mai rămăsese în pahar. Era momentul să îl umple din nou.
Muzica scamrock se auzea mai tare decât înainte. Era ceva de la Todash and the Boys, iar solistul urla: „Să evadeeeezi. Şi nu e nimic la uşă. Hei, nu e nimic la uşă. Iubito, ce e bătaia aia de la uşă?“ Vocea îi ajunsese la un crescendo tremurat, tăios, care lăsa impresia că aveau să-i plesnească corzile vocale.
Kira se desprinse de perete şi urma s-o ia spre castronul cu punci când îl văzu pe Mendoza, şeful expediţiei, îndreptându-se spre ea. Pentru el era uşor, doar avea o constituţie puternică. Kira se întrebase deseori dacă bărbatul crescuse într-o colonie cu forţe gravitaţionale mari, precum Shin-Zar. Mendoza însă negase acest lucru când îl întrebase. Spusese că era de undeva de pe un inel-habitat, de undeva de pe lângă Alpha Centauri. Nu era sigură că-l credea.
– Kira, trebuie să vorbesc cu tine, spuse el, apropiindu-se.
– Ce e?
– Avem o problemă.
– Mereu există câte o problemă, pufni ea.
Mendoza ridică din umeri şi îşi şterse fruntea cu o batistă pe care o scoase dintr-un buzunar al pantalonilor. Fruntea lui reflecta pete strălucitoare de la luminile colorate aranjate de-a lungul tavanului, iar sub braţe avea pete.
– Nu pot să spun că greşeşti, dar chestia asta trebuie rezolvată. Una dintre dronele din sud nu mai funcţionează. Se pare c-a fost afectată de o furtună.
– Şi? Trimite una nouă.
– Sunt mult prea departe şi nu avem timp să printăm o înlocuitoare. Ultimul lucru pe care drona l-a detectat a fost un material organic de-a lungul coastei. Trebuie să fie verificat înainte să plecăm.
– Fii serios, chiar vrei să merg acolo mâine? Deja am catalogat fiecare microb de pe Adra. O astfel de călătorie avea s-o coste dimineaţa petrecută cu Alan, iar Kira nu avea de gând să renunţe la timpul care le mai rămăsese.
Mendoza o fixă cu o privire ironică.
– Regulile sunt reguli, Kira. Nu putem risca să dea coloniştii peste ceva neplăcut. Ceva precum Năpasta. Nu vrei să ai asta pe conştiinţă. Chiar nu vrei.
Se duse să-şi mai pună nişte băutură şi-şi dădu seama că paharul îi era în continuare gol.
– Iisuse! Trimite-o pe Ivanova. Dronele sunt ale ei şi poate să folosească un laborator cu cipuri la fel de bine ca mine. Sunt…
– O să te duci tu, zise Mendoza ferm. La ora şase şi nu mai vreau să discutăm despre asta. Cumva, expresia lui se mai îmblânzi. Îmi pare rău, dar eşti xenobiologul nostru, iar regulile…
– …sunt reguli, rosti Kira. Da, da, o s-o fac, dar îţi spun că nu merită.
Mendoza o bătu pe umăr.
– Foarte bine, asta sper şi eu.
Când plecă, un mesaj apăru în colţul interfeţei Kirei …