Editura Nemira lansează în imprintul de nonficțiune ORION autobiografia președintelui Statelor Unite ale Americii – Joe Biden: Promisiunile mele. Despre viață și politică, în traducerea Ruxandrei Toma și lectura de specialitate a Ancăi Sandu.
Fragment în premieră
Până la prima noastră întrevedere de la Belgrad, nu înțelesesem cu adevărat cât de rău era Miloșevici sau de cât de mult succes se bucura în rândul sârbilor. Ambasada noastră organizase o întâlnire cu un grup de disidenți. Intelectuali, poeți și scriitori, conduși de Vuk Drašcović, șeful Mișcării pentru Înnoirea Serbiei. Oamenii aceștia îl detestau pe Miloșevici, dar erau naționaliști sârbi și chiar și ei răspândeau poveștile cu bebelușii sârbi uciși și apoi atârnați cu capetele în jos de musulmanii bosniaci. Nici măcar o singură dată nu au susținut că Miloșevici ar fi fost un om rău pentru că îi masacra pe musulmani. Nu. El era rău pentru că le refuza libertatea de exprimare tocmai lor, sârbilor, oameni de aceeași sorginte cu el. Pentru că le nega drepturile. Mă așteptam ca disidenții să-mi spună: „Individul ăsta a declarat război oamenilor nevinovați. Genocidul continuă.“ Fie nu știau ce se petrece, fie nu le păsa.
În Belgrad nu era loc decât pentru un singur fel de victime, iar aceste victime erau sârbii. Erau convinși că istoria îi nedreptățise, îi înșelase. Argumentul lor suna cam așa: Noi, sârbii, suntem un popor nobil, care a făcut atât de mult bine Europei și lumii întregi, dar care a fost în permanență persecutat. Noi am pierdut întotdeauna. De ce nu stăm noi – cei care suntem foarte educați, cei care avem cea mai numeroasă populație, cei care suntem urmașii acelora care au oprit marșul otomanilor spre Vest și au salvat Imperiul Habsburgic de la pieire – de ce nu stăm noi la loc de cinste în Europa? Miloșevici înțelesese cât de puternică era mentalitatea de victimă a poporului sârb. Și le amintea mereu sârbilor cât de năpăstuiți sunt, folosindu-se de reacțiile lor de revoltă ca de o scară pe care să urce ca să ajungă la putere.
L-am auzit pe Bill Clinton vorbind odată, după ce a încheiat mandatul, despre tragica slăbiciune omenească: „Toată această ură este îndreptată împotriva Celuilalt“, zicea el, „și este irațională în mare parte.“ Aceasta este concluzia la care am ajuns eu studiindu-l pe Miloșevici. Tragediile secolului XX având legătură cu genocidul au fost declanșate tocmai de oameni foarte inteligenți care profitau de pe urma prejudecăților celorlalți ca să obțină cât mai multă putere. Mie mi s-a părut că Miloșevici nu are deloc scrupule, dar absolut deloc. A înțeles că amenințarea sovietică nu mai putea să țină Iugoslavia unită, așa că a decis să pună mâna pe putere în beneficiul sârbilor, apelând într-un mod destul de dur și de primitiv la un naționalism agresiv, de tip xenofob, împins către extrem.
Pe măsură ce se apropia ora întâlnirii noastre, credeam că știu tot ce e de știut despre Miloșevici. S-a dovedit că n-aveam nici cea mai mică idee. În seara aceea, la ora opt și câteva minute, am ajuns cu mașina în fața palatului prezidențial al lui Miloșevici – genul de clădire care îmi place mie. Era o vilă cu două etaje, cu tencuială gălbenă și cu coloane dorice, albe. Era întuneric, dar am reușit să observ șase sau opt paznici în jachete lungi, din piele; aproape toți fumau în fața vilei. Erau niște indivizi masivi, așa cum sunt gărzile de corp ale mafioților, dar paza de acolo nu era chiar atât de strictă. Se pare că Miloșevici nu se simțea amenințat, așa că noi am început să urcăm scara exterioară, iar paznicii doar au dat din cap spre noi. Când am ajuns înăuntru, m-am uitat în toate părțile după camerele de securitate. Holul imens de la intrare era pustiu, luminat ca o morgă și atât de tăcut, că ne auzeam șoaptele pașilor. Am urcat scara uriașă din marmură, cu treptele acoperite cu mochetă roșie. Am ajuns pe un palier, apoi am mai urcat un etaj.
Miloșevici ne aștepta în biroul lui din capătul scării. Era cam de vârsta mea, cu o ținută conservatoare, o față rotundă și palidă, cam de culoarea aluatului păstos, și aducea destul de bine cu un bancher bucălat și extrem de mulțumit de sine la finalul unei cariere lungi și profitabile. Costumul lui elegant, din mătase neagră, îi scotea în evidență părul alb, pieptănat pe spate ca să-i descopere fruntea enormă. A venit spre mine cu mâna întinsă; părea foarte bucuros să ne vadă. Eu am refuzat să-i strâng mâna, iar el a dat din cap calm, deloc deranjat.
Veniți, domnule senator, luați loc. Hai să discutăm. Ne-a invitat să ne așezăm la masa lui de ședință și a început să vorbească. Știți, domnule senator, ne-ați înțeles greșit. Vorbea o engleză bună; lucrase în diverse bănci din Europa Occidentală. Eagleburger îl cunoscuse și crezuse că am putea să colaborăm cu el atunci când va ajunge la putere. Nu sârbii creează probleme, ci musulmanii și croații care îi persecută pe sârbi. A scos niște hărți ale vechii Iugoslavii și le-a întins pe masa dintre noi. Voia să-mi arate unde erau atacați sârbii. Eu i-am spus că lumea întreagă știe cine atacă pe cine și că depindea numai de el să pună capăt acestor atacuri. Trebuia să înceteze să mai aprovizioneze forțele sârbești din Bosnia cu arme, combustibil și alimente; iar el, împreună cu Karadžić, liderul sârbilor bosniaci, trebuia să adere la Planul de Pace Vance-Owen.
Miloșevici nu și-a pierdut calmul. Și m-a mințit în față. Înainte de toate, domnule senator, noi nu acordăm niciun fel de ajutoare sârbilor bosniaci. Ei sunt o armată independentă. Și, în al doilea rând, trebuie să știți că lui Radovan Karadžić nu-i spune nimeni ce să facă, iar eu nu am o relație prea strânsă cu el. I-aș putea sugera ce să facă, însă nu pot controla un om cum este Karadžić. După care a început iar să ne arate pe hartă, așa că și eu i-am arătat ce știam. Ce se întâmplă în Sarajevo? Acolo a explodat un obuz, ucigând douăzeci și doi de oameni nevinovați care stăteau la coadă la pâine. Acolo lunetiștii omorau copiii care se jucau pe stradă. Dar în Omarska? Acolo femeile și fetițele erau violate. Batjocorite de bărbați care le ziceau că o să facă prunci sârbi. Dar în Luka? Acolo oamenii erau torturați cu șocuri electrice. Pretutindeni se petreceau crime în masă. Sute de cadavre, fără nicio exagerare, erau aruncate în râuri. Noi știam că apăruseră gropile comune și știam unde se află. Miloșevici a respins acuzațiile pe rând, găsind câte o explicație pentru tot ce-i reproșam eu, fără măcar să-și ridice vocea. Musulmanii și-au bombardat propriii oameni ca să-i poată învinovăți pe sârbi. Nu există niciun fel de genocid. Nu există niciun fel de strămutare a populației. Nu există niciun fel de epurare pe criterii etnice. Cei înșelați sunt sârbii. A revenit la hărți, continuând să-și argumenteze spusele. Miloșevici nu semăna deloc cu ambasadorul său; nu încerca să-mi câștige bunăvoința, ci doar îmi spunea cum stau lucrurile. Uitați-vă aici. Aceasta a fost o regiune a sârbilor, iar sârbii au fost alungați de acolo. Uitați-vă la Croația. N-au reușit să-și câștige independența. Referendumul a fost fraudat. Iar cei care au fost înșelați și au pierdut au fost sârbii. Trebuie să pricepeți ce pățesc sârbii de pe tot teritoriul Iugoslaviei. Musulmanii și croații le ucid pruncii. Îi izgonesc din țara lor.
Am adus în discuție situația din Srebrenica, oraș cu o largă populație de religie musulmană, care încerca din răsputeri să țină piept soldaților sârbi care bombardau cartierele locuite de civili și care jefuiau convoaiele cu ajutoare umanitare. Nu, nu, nu. Națiunile Unite au dovedit deja că sârbii nu sunt răspunzători pentru bombardamentele recente asupra satelor din împrejurimile orașului Srebrenica. Apoi a încercat să mă facă să înțeleg că toate grupările din Bosnia aveau artilerie și tancuri, inclusiv musulmanii. Ce-mi spunea el mi-a adus aminte de o glumă veche a lui Lenny Bruce: „Ce faci când soția ta vine acasă și te găsește în pat cu altă femeie? Nu recunosc nimic!“ Numai că acum nu era deloc amuzant. Deja simțeam cum îmi crește tensiunea.
— Domnule Miloșevici, i-am spus eu, sunteți singurul om din lume capabil să spună așa ceva.
Miloșevici își dădea seama că mă cam săturasem de toate minciunile lui și, la un moment dat, și-a ridicat ochii de la hărți și m-a întrebat fără strop de emoție în glas:
— Ce credeți despre mine?
— Cred că sunteți un blestemat de criminal de război și trebuie să fiți judecat ca atare, i-am răspuns eu.
Îl priveam drept în ochi, dar nu i s-a schimbat deloc expresia. Nu a tresărit câtuși de puțin. Parcă tocmai ce îi spusesem că era un tip formidabil. Așa că am revenit la motivul pentru care mă aflam acolo. După câteva minute, i-am cerut să-mi dea o escortă până în Srebrenica, să pot vedea cu ochii mei ce se petrecea acolo. A zis că i se pare o idee excelentă, dar, din nefericire, nu putea să intre într-o zonă de război. Nu era sigur. În cazul acesta, i-am spus eu, cea mai bună soluție ar fi să permită accesul trupelor ONU în zonele de război, ca să preia armamentul greu. Sau să trimitem avioanele NATO ca să îl distrugă. Credeți-mă, domnule senator, doresc din tot sufletul să vă ajut; însă nu pot interveni în Bosnia decât dacă sunt de acord și sârbii bosniaci. Și imediat, din senin, m-a întrebat dacă nu aș vrea să stau de vorbă cu Karadžić. N-am stat deloc pe gânduri.
— Da, sigur că vreau.
— Mi se pare că e în oraș, a zis Miloșevici. S-a întins, a luat receptorul și a început să vorbească în limba sârbocroată.
După ce a pus receptorul înapoi în furcă, am mai discutat câteva minute. La un moment dat, ușa de la intrare în palatul lui s-a izbit de perete, răsunând puternic în holul placat cu marmură de la parter. Ne-am ridicat cu toții ochii de la hărți și am ascultat pașii care urcau scara cu mochetă roșie, bum-bum-bum, apoi la etajul unu și iar pe scări, la galop, bum-bum-bum. Ușa biroului s-a deschis brusc și în pragul ei l-am văzut pe Radovan Karadžić. Gâfâia tare și coama lui deasă de păr, ca a unui magician din Las Vegas, îi scotea în evidență chipul congestionat. S-a repezit să se așeze la dreapta lui Miloșevici și ne-a salutat cam în silă și cu răsuflarea tăiată. Mie îmi venea să cer cuiva să-i aducă un pahar cu apă. Mă temeam să nu facă un infarct.
— Hîîîîîî, domnule președinte… Hîîî, scuze… hîîî… de întârziere… hîîî, am venit cât de repede am putut.
M-am întors spre Miloșevici:
— Și spuneți că nu-l puteți controla?
Doar atunci și-a schimbat Miloșevici expresia. I-a aruncat o privire ucigătoare lui Karadžić, tâmpitul cu părul vâlvoi și cu aspect porcin, îmbrăcat în costum elegant. Acesta s-a prezentat:
— Este o onoare să vă cunosc, domnule senator. Am auzit multe despre dumneavoastră. Vă mulțumesc că îmi permiteți să îmi explic punctul de vedere.
— Chiar voiam să vă cunosc, domnule doctor, am spus eu.
Miloșevici a revenit la hărțile lui, iar Karadžić s-a alăturat șefului său, insistând că sârbii erau partea vătămată. Cum să trăiască sârbii din Bosnia alături de musulmani?, întreba Karadžić. Musulmanii erau niște animale, care ucideau pruncii sârbi și care erau ostili intereselor occidentale.
După mai bine de două ore de astfel de discuții, m-am enervat foarte tare și am început să fac presiuni. În primul rând, trebuiau să se retragă de lângă Srebrenica și să permită accesul trupelor ONU. În al doilea, trebuiau să respecte acordul de încetare a focului pe perioada elaborării tratatului de pace. Karadžić a obiectat. Adunarea sârbilor bosniaci respinsese categoric intrarea trupelor străine pe teritoriul lor. I-am explicat cât se poate de clar că acum America avea un președinte nou, iar atitudinea noastră față de ei se înăsprea. Sârbii vor ajunge să se confrunte cu sancțiuni economice extrem de dure, vor avea de făcut față unei armate bosniace înzestrate cu armament foarte bun și vor fi atacați de avioanele NATO.
Le-am spus că Statele Unite nu exclud folosirea forței. Și le-am sugerat să studieze Războiul din Golf, dacă vor să afle mai multe despre capacitatea de luptă a Americii. Însă cei doi nu voiau decât să se întoarcă la hărțile lor și să împartă Bosnia, păstrând pentru ei cele mai bune teritorii. Era foarte simplu, tot zicea Miloșevici. O rezolvăm chiar în seara aceasta la cină și la un pahar de vorbă. Însă nu s-a arătat jignit când i-am refuzat invitația la masă. (Muream cu toții de foame la miezul nopții, când ne-am întors la hotel.) Slobodan vorbea încontinuu: Provinciile sârbești din Bosnia trebuie să fie învecinate unele cu altele, insista el, subliniind faptul că nu vedea niciun motiv pentru care să accepte vreun compromis. Apoi, Miloșevici și Karadžić mi-au dat de înțeles că pur și simplu nu se temeau de o intervenție militară străină.
După trei ore de discuții, aflasem tot ce trebuia despre Miloșevici. Mă mințise fără jenă, în ciuda tuturor dovezilor. Nu aveam deloc încredere în el. Însă trebuia să recunosc că era extrem de abil. Mai târziu, Jamie Rubin a spus că era ca un mare mafiot. Își păstra calmul indiferent de acuzațiile pe care i le aduceai. Era inteligent. Și dur. Nu prea făcea greșeli. Era el un ticălos detestabil, dar știa foarte bine ce face. Și nu avea să se oprească până când nu îl va opri Occidentul.
Indiferent de opiniile politice, pentru a înțelege următorii trei ani și jumătate ai scenei politice globale, lectura acestei cărți reprezintă un instrument de sondare în ideile și credințele unuia dintre cei mai importanți factori de decizie, președintele Statelor Unite ale Americii. Cariera politică a lui Joe Biden de până la începerea mandatului de vice-președinte în 2002 oferă detalii adesea uitate sau neștiute despre omul de stat care va modela următorii ani din politica internațională. O autobiografie ca o istorie recentă, prin ochii cuiva care se afla la masa deciziilor și negocierilor evenimentelor care au modelat ultimii treizeci de ani. Joe Biden a traversat o epocă incredibilă din istoria Statelor Unite, iar în această autobiografie își povestește experiențele din care a învățat despre sine, despre colegii lui și despre guvernare”.
Despre carte
Într-un stil autentic, președintele SUA face dezvăluiri despre educația catolică primită în familia sa, despre tragediile prin care a trecut, despre boala care aproape l-a răpus și despre obstacolele pe care le-a întâmpinat în cariera sa, dar și despre relațiile cu alți conducători sau lideri mondiali, despre luptele de putere din Senatul SUA și despre călătoriile lui discrete, dar revelatoare, în zone puternic afectate de crize politice și militare, precum Balcanii în timpul războiul din Kosovo (și memorabila întâlnire cu Miloșevici) sau Afganistanul în 2009.
Din toate aceste amintiri vor ieși la iveală principiile care îi guvernează cariera: să le facă oamenilor viața cât mai bună, să acorde familiei și credinței importanța pe care o merită, să pună întotdeauna mai presus de toate perseverența, sinceritatea și autenticitatea, ca soț și ca tată, dar și ca guvernant care a fost mereu în slujba cetățenilor.
Promisiunile mele. Despre viață și politică reprezintă o mărturisire de credință, precum și angajamentul profund al lui Joe Biden față de Statele Unite.
„Rămân fermecat de posibilitățile pe care le oferă politica și serviciul public. Chiar cred că profesia pe care mi-am ales-o reprezintă o chemare nobilă.“ Joe Biden