Procuror criminalist, avocat, împătimit al fotbalului, fiu al Islazului (unde Oltul îmbrățișează Dunărea), cititor neîmblânzit și român (mintos) în deplinătatea cuvântului, Marian Nazat suferă și se vindecă prin scris.
Scriu fiindcă, altminteri, m-aș usca, scriu ca să nu uit că exist, scriu pentru a nu lăsa buruienile să crească peste mine și peste o lume deja moartă, scriu… La naiba, scriu… scriu ca să-mi golesc sufletul prea simțitor!
– Florian Saiu: Ce mai scrii, ce mai citești, ce lecturi îmi mai recomanzi, prieten drag?
– Marian Nazat: Destule, slavă Domnului, după o perioadă mai delicată în viața mea, când coala de hârtie mi se părea un tărâm prea îndepărtat, de neatins, chiar… În fine, voi povesti mai multe despre această teribilă experiență personală în cartea Homo homini… virus, pe care mă pregătesc s-o isprăvesc curând. Deocamdată, a ieșit de sub tipar, la Editura RAO, volumul Dragul meu haștagist, o culegere de eseuri publicate pe blogul meu în anii 2019-2020. Și voi preda tot acolo, partenerul căruia îi sunt fidel de aproape două decenii, o continuare a Lumii de azi, de fapt un mănunchi de interviuri cu Ion Cristoiu, Alexandru Athanasiu, Cornel Nistorescu, Valeriu Stoica, Filip Florian, Marius Tucă, Ștefan Cazimir (Dumnezeu să-l odihnească în pace!), Florentin Țuca, Bogdan Iaremia Brylynskei, Octavian Știreanu, Sorin Poclitaru, Gheorghiță Ciocioi și Teodor Ilincăi. A, și da, mai sunt și taifasurile noastre, două la număr, inclusiv acesta. Din păcate, dialogul meu cu Lucian Avramescu a încremenit în stadiul de iscodiri, poetul mutându-se la ceruri, printre stelele pe care le-a adorat cu nesaț… Deci, cam astea sunt proiectele mari, editoriale, restul înseamnă textele postate săptămânal în postața virtuală mariannazat.ro.
Lista ultimelor lecturi s-a restrâns dramatic din aceleași motive, de sănătate, însă voi recupera timpul pierdut, nădăjduiesc. Am terminat deunăzi Athénéé Palace, cartea contesei R.G. Waldeck, o descriere captivantă a atmosferei bucureștene din perioada anilor ’40, o lectură ce ar trebui să fie obligatorie pentru români. Acum, citesc Jurnal de București. Drumul României de la întuneric la lumină, avându-l ca autor pe Alfred H. Moses, fostul ambasador american la București între anii 1994-1997. Memoriile diplomatului, pe care l-am și întâlnit de câteva ori demult, surprind, înainte de orice, prin sinceritate și franchețe, nimic din canoanele limbajului sec, uscat, al înalților funcționari din Externe. Cele două cărți m-au ajutat să înțeleg și mai bine de ce țara mea este astăzi așa cum este. Concluzia? Rămânem pe veci prizonierii buimaci ai trecutului și constat că viitorul nu-i altceva decât o repetare exasperantă a întâmplărilor deja trăite istoric… Motiv să ți le și recomand cu entuziasm bine temperat, cum fac, de altfel, și cu alte titluri: Evgheni Vodolazkin – Laur, Andrei Platonov – Cevengur, Paul Johnson – O istorie a lumii moderne, 1920-2000, Curzio Malaparte – Pielea, José Saramago – Cain, Evgheni Zamiatin – Noi, Cinghiz Aitmatov – O zi mai lungă decât veacul, Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959 și inevitabilul Aldous Huxley, cu Minunata lume nouă și Reîntoarcerea în minunata lume nouă. Ehe, și câte ar mai fi, te-aș ține până mâine ca să ți le înșir pe toate cele care m-au impresionat în ultimele luni.
Mai stărui nițel în răspunsul la prima ta „mirare”, pot, da ?
– Bineînțeles, eu deja rumegam titlurile expuse de tine, le dădeam la o parte pe cele aprofundate deja.
– Eh, zilele trecute, Radu Cosașu, un om pe care-l prețuiesc nespus, mi-a mărturisit că a ezitat până la 90 de ani să-l citească pe „culpabilul” Céline (deh, rătăcirile profasciste ale „colaboraționistului” francez vor rămâne de-a pururi în conștiința colectivă!), dar și-a depășit prejudecățile și a descoperit o capodoperă – romanul Călătorie la capătul nopții. Ți-e clar că am comandat-o și eu, cu chiu cu vai am găsit-o pe la un anticariat, iar acum m-am abandonat mrejelor célineiene.
– Interesant.
– Deopotrivă m-am apucat și de Fizica tristeții a bulgarului Gheorghi Gospodinov, al cărei pețitor ai fost tu. Știi, unele cărți, din varii motive, au soarta fetelor de măritat fără căutare, care au nevoie musai de un mijlocitor.
– N-ai stat deloc cu mâinile în sân în vremuri al naibii de bizare, dar fă-mă să înțeleg: acest titlu – Homo homini… virus – e corupt din Homo homini lupus, expresia lui Plaut care sancționează răutatea înnăscută a omului, nu? Am tras cu ochiul la blogul tău, recunosc, așa am deslușit jocul cuvintelor și ceva în plus: revolta împotriva acestei situații nenorocite în care ne zbatem, în care copiii au ajuns să evite îmbrățișarea părintelui, să respingă dragostea din care s-au tras în viață. Cum simți, cum gândești, cum suporți acest surogat de existență, această teamă cu temă (pre)dată?
– Sper că tema (pre)dată să nu mă determine să mă predau! De aceea m-am și apucat să scriu Homo homini… virus, ca formă de revoltă împotriva actualelor panrânduieli. Omul pentru om este virus, iată ce ne-au învățat ultimii doi ani, din păcate! De la lup la virus se întinde istoria omenirii, una presărată cu războaie și cimitire de morți. La urma urmei, virusul descălecător din liliacul zburător, zice-se, e la fel de fioros și de primejdios ca fiara aia sălbatică urlând la lună. Mă deprimă și mă dezgustă, deopotrivă, paranteza asta pandemică din viața noastră, a tuturor! Nici în cele mai negre coșmaruri nu mă gândeam că ni se va interzice să ne îmbrățișăm copiii, nepoții, ființele dragi sau să-i vedem, Dumnezeule, pedeapsă mai cumplită nu concep! Izolarea e cuvântul în jurul căruia gravitează minunata lume nouă, dar cum naiba să-ți închipui o solidaritate cu distanțare socială? Încerc din răsputeri să-mi păstrez luciditatea, asaltat dimprejur de vești apocaliptice și de o atmosferă depresivă.
– Dar crezi că va mai dura mult această stare de asediu a libertăților? Până la urmă, omul-om e un animal care rareori moare în lanț. Cum apreciezi că se va încheia „Afacerea Covid”? Vom fi cu toții imunizați, vom pieri, ne vom schimba fibrele intime?
– Oho, e abia începutul unui nou experiment, obișnuiește-te cu această perspectivă, pretexte se vor născoci mereu! Suntem prea mulți pe Planeta Pământ, prietene! În următorii 25 de ani se estimează că vom atinge cifra critică de zece miliarde de burți, gata dresate să execute tot ce li se cere. Ai observat cumva vreo reclamă publicitară care să se adreseze creierului uman? Niciuna! Pe când cele cu damf stomacal au acaparat micile și marile ecrane în numele consumerismului deșănțat și-al distracției cu tam-tam asurzitor. Procesul de stupidizare a omenirii e pe cale să se înfăptuiască, iar transformarea COVID-ului în bau-baul universal astfel trebuie înțeleasă.
Cum se va încheia afacerea? Simplu – prin capitularea omenirii la picioarele câtorva oligarhi transnaționali. Zilele trecute am apăsat din greșeală tasta televizorului pe un post pe care rula un film american din epoca western-ului. O bandă de răufăcători prădase banca dintr-un orășel și comunitatea respectivă tremura de frică, deși, numeric, era în avantaj considerabil… Deodată, am avut senzația că tâlharii ăia sunt, de fapt, alde Bill Gates, Rockefeller și câți ca ei din zilele noastre, însă mai rafinați și mai perfizi, cu mijloace inimaginabil de sofisticate pentru a controla satul virtual de pe întregul mapamond. Încă ceva. Mă obsedează o remarcă strecurată de Yuval Noah Harari în cartea sa Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, și anume că vom duce dorul epidemiilor naturale. Ține minte, volumul a apărut în 2014. Să fie oare o coincidență pandemia de azi cu originea ei nenaturală?
Da, vom sfârși toți la cheremul minciunilor și al manipulărilor fără precedent, duhurile rele ale globalismului! Împotriva acestora nu se va inventa niciodată un vaccin, din contră! De pierit nu vom pieri, dar vom semăna tot mai mult cu niște roboți, cu care vom fi siliți să și conviețuim de acum încolo. Homo sapiens și-a încheiat misiunea, trăiască Homo roboticus!
Prietene, mai îngăduie-mi trei fraze, măcar! Păpușarii planetari sunt atât de dibaci încât individul recent și viitor va cerși să i se lege lațul la gât. Iar între lanț și laț diferența stă într-o literă. N-o muri în lanț, dar în laț s-a băgat voluntar! Mă sperie perspectiva descrisă de Evgheni Zamiatin și Aldous Huxley, nu glumesc. Cât despre libertățile individuale, ce sunt alea? E ca și cum am discuta despre sexul îngerilor în timp ce în jurul nostru totul se năruie. Posibil să mă înșel, vom vedea cu ce ne vom alege din această călătorie la capătul nopții.
– Hai mai bine să ne întoarcem la cărți ori la amintiri dragi, totuna! Ai scris în Jurnalul banalității – aș îndrăzni să-l numesc cărțoiul tău de căpătâi – următoarea propoziție (să mă ierți dacă n-am redat-o exact): „«Doamne, câte margini are Pământul ăsta!», îmi zic ori de câte ori poposesc la Islaz, pe limanul cel mai drag al vieții.” Care sunt cele mai îndrăgite margini ale României tale, Marian, și cine sunt oamenii pe care i-ai iubit și-i iubești?
– Ba, ai redat-o corect! Lumea asta are atâtea margini câte încap în sufletul tău la un moment dat. Depinde cât îl lași să plutească slobod peste mări și țări și de locul din care cercetezi orizontul. Mie, cel mai adesea, mi se întâmplă o astfel de grație la Islaz, acolo e marginea mea dintâi, de unde se și deschid celelalte. De aici și pornește iubirea mea pentru România, fie că mă aflu în Ardeal, Banat, Moldova, Bucovina, Oltenia, Muntenia ori în Dobrogea, toate mi-au picat cu tronc încă din vremea expedițiilor turistice prin munții patriei la vârsta adolescenței. Cât despre oameni, îi iubesc dintotdeauna pe cei frumoși, buni și mintoși. Detest lichelele și ticăloșii, șmecherii și „bombardierii” care ne-au împresurat iremediabil… Știi, în stricăciunea de azi a rosturilor, uneori mi se face dor de tata-mare și de ma’-marea, bunicii materni, un dor răvășitor și greu de înfrânat. Ei mi-au stat alături în primii mei ani de viață și în îmbrățișarea, în lacrimile lor mi-am topit tristețile și bucuriile de lapte. E minunat să ai o ancoră în viață, altminteri te-ar înghiți valurile… În afara lor, sunt destui oameni pe care îi voi iubi de-a pururi – unchiul Mitică (fratele mamei), Florian Florescu (șeful meu la Procuratura din Turnu Măgurele, la debutul în cariera de procuror), Ovidius Păun (în lipsa căruia n-aș fi avut de la cine să „fur meseria” de anchetator și nici n-aș fi obținut în veci transferul în București, în 1990), Octavian Paler, Leopoldina Bălănuță, Alexandru Bucur (fostul director al Spitalului de Urgență „Floreasca”) și Augustin Buzura – spirite în apropierea cărora mi-am potrivit zborul. Dumnezeu să-i odihnească pe toți! Sunt apoi rude și prieteni dragi stinși prematur a căror absență mă doare… Dar, să știi că mi se face dor și de oamenii încă vii, destui, din fericire. Mulțumesc Celui de Sus că nu mă căznește încă să viețuiesc în Iad, care, vorba lui Emily St. John Mandel, ar fi „absența oamenilor după care tânjești”. Observ, totuși, cu mărturisită tristețe că, în timp ce urc în etate, lumea de dincolo se lărgește întruna, iar cea căreia îi aparțin se îngustează ireversibil…
– Să mai rămânem aici, cu o mirare concluzivă – ce-i Iubirea?
– Ce e iubirea ? Pot să sun un prieten ca să mă scoată din încurcătură? Mira-m-aș să mă descurc singur… Păi, iubirea ar fi starea sublimă a omului frumos și bun, ce altceva să fie? Este desăvârșirea omenească, ce atâta bălmăjeală! În definitiv, „suntem ceea ce iubim”, Nichita Stănescu s-a vădit iarăși genial, prietene.
– Să ne (mai) oprim un pic asupra mirărilor începute cu „Ce”. Ai fost procuror un deceniu (greșesc?), acum avocat, ești deprins cu litera legii, așadar pot îndrepta spre tine o astfel de mirare: ce-i dreptatea, Marian? Cum te raportai la acest principiu moral și juridic în anii facultății și cum o privești astăzi?
– Oho, dacă aș fi sigur că știu ce înseamnă dreptatea, i-aș dedica un tratat întreg! În anii studenției mi se părea că știu. De altfel, la tinerețe, culmea, ai aproape doar certitudini, îndoiala te încurcă agasant și de aceea o respingi instinctiv. Atunci, clamam ostentativ că dreptatea judiciară trebuie instaurată cu orice preț, cum să te sinchisești de o procedură strictă? Adevărul, înainte de toate! Prima fisură a armăturii mele juridice, dobândită în amfiteatrele de la Drept, am trăit-o în Statele Unite ale Americii, în 1993, omologii mei de peste Ocean corectându-mi fanatismul și convingându-mă că scopul procesului penal nu este nicidecum stabilirea adevărului – o utopie, bineînțeles -, ci respectarea procedurii! Era în toiul controverselor iscate de achitarea celebrului O. J. Simpson pe un viciu de procedură în legătură cu administrarea unei probe materiale ridicată ilegal de la locul crimei. Cu valorile profesionale astfel clătinate m-am înapoiat în țară, după cinci săptămâni de experiențe unice, și totul s-a schimbat… A doua fisură s-a produs la Ottawa, când justiția canadiană a hotărât ca judecarea procesului celor doi români uciși în largul Oceanului Pacific să se desfășoare nu la București, ci în Taiwan, adică în țara asasinilor arestați de mine la Halifax, și așa s-a ales praful de dosar… Ușor, ușor, mi-am dat seama că trăiesc într-o imensă și periculoasă eroare și am ales să părăsesc Ministerul Public. În numele dreptății absolute s-au născut monștri cu duiumul, istoria geme de asemenea personaje sinistre. Așa, în roba avocatului, am înțeles că, în cauzele cu miză uriașă, dreptatea judiciară e ba toană de moment a magistratului, ba act de curaj sinucigaș al acestuia, ba rezultat al negocierilor din interiorul „câmpului tactic”, ba un compromis tocmit la presiunea opiniei publice sau a mass-media… Să nu uităm vorbele lui Napoleon Bonaparte: „Sunt împrejurări critice când interesele poporului cer condamnarea unui nevinovat ”…
De aceea, astăzi privesc dreptatea cu detașare, speriat că omenirea nu s-a săturat de adagiul acela înspăimântător, potrivit căruia poate să piară lumea, numai să se înfăptuiască dreptatea!
– Dar dreptatea ce priviri îți întoarce?
– Ce priviri îmi întoarce? Perverse, ca ale oricărei târfe trecute prin atâtea cearșafuri, unele curate, altele murdare.
– Se conturează un dialog special, îl simt, așa că mai lansez o curiozitate subțire: de când ai devenit conștient de ființa ta (chiar, îți aduci aminte de acest moment?) și până acum, când (re)citești aceste rânduri, a existat vreo ființă de care să-ți fie dor în fiecare zi?
– Înainte de a-ți răspunde la întrebări, hai să-ți povestesc o istorioară trăită pe marginea de la Islaz, merită! În urmă cu niscaiva ani, de Paști, ședeam pe o băncuță la capătul dinspre Dunăre al satului și contemplam singur zăvoiul de sălcii înmugurite, pogorâse, nu exagerez neam, Duhul Sfânt peste valea mea mitică! La un moment dat, lângă mine s-a ivit de nicăieri un bărbat cam de aceeași vârstă, pe care îl știam vag din copilărie. El s-a oprit, m-a salutat și m-a cercetat atent, cum numai țăranii autentici sunt vrednici să o facă. „Parcă v-aș cunoaște, de aici ori de la televizor!”, m-a încercat fâstâcit în timp ce se învârtea în juru-mi, nerăbdător să-i răspund. L-am perpelit nițel, i-am zis că stau pe linia din apropierea magazinului, că îi am vecini pe alde Cutare, voiam să-i văd reacțiile. Jocul imaginat de mine a dat roade și, după tatonări fel de fel, l-am auzit rostind o frază memorabilă: „Da’ cum vă cheamă? Ca să putem începe și noi o conversație!” Magistral, nu? Zău, cum să nu iubesc eu cu nemărginire marginea aia de lume, Florian?
Când am devenit conștient de ființa mea? Știu precis: când s-a prăpădit întâia ființă de pe uliță, o soră de-a bunicii. Aveam vreo cinci ani, bănuiesc, și din clipa aceea, îmi amintesc, că mă podidea plânsul la dangătul clopotului de la biserică și o imploram pe ma’-marea să nu mă lase să mor niciodată, cum se petrecuse cu tușa Gherghina. Moartea aceea, din vecinătatea bătăturii noastre, a ucis copilul candid și naiv dinlăuntru-mi, conștientizându-mi efemeritatea, precaritatea…
Și tot de atunci a început să-mi fie dor ba de unul, ba de altul, dar nu zilnic… Mi-a fost dor, pe intervale mai lungi ori mai scurte, de prieteni, de iubite… Să nu crezi că m-am scuturat de dorul unora dintre ele!
– Hahaha!
– Da, da, căci prin ele îmi aduc aminte de mine, cel de odinioară, îndrăgostit și neîncărunțit! După ce mama s-a stins, în 2015, o simt adesea în preajmă și brusc memoria sufletului se tulbură. Apropo, tu ai întâlnit vreo persoană căreia să-i fie dor în fiecare zi de aceeași ființă? Eu, nu și, dacă ar exista un asemenea caz, mi s-ar părea unul patologic.
– Și-o neliniște de care nu vom scăpa probabil niciodată: încotro e dirijată România? Încotro? Vom reuși vreodată să ne conducem singuri?
– Într-acolo unde au decis dirijorii transnaționali încă dinainte de decembrie 1989! Ah, adesea, îi boscorodesc cu năduf pe cei care, trăitori ai perioadei interbelice, nu ne-au deschis ochii, în anii ’90, asupra gorilei capitaliste. Și erau destui care s-o facă… Ne-ar fi pus în gardă și ne-ar fi împiedicat astfel să ne aruncăm cu tărtăcuța înainte ca neghiobii. Însă, când redevin lucid, îmi dau seama că nu i-ar fi ascultat nimeni în vacarmul acela de diversiuni și manipulări scârboase. Dimpotrivă, i-ar fi lapidat în piața publică, ca iscoade ale balaurului roșu. Mulțimea revoluționară, chipurile, avea nevoie în zilele renașterii naționale (Dumnezeule, ce patetisme!) de iluzii și de visuri cu galantare și vitrine sclipicioase și pline, nu de adevăruri! De-am fi avut acces în zorii postdecembrismului la cartea lui Aleksandr Zinoviev, Homo Sovieticus, altfel am fi priceput mersul lucrurilor spre minunata lume nouă. Numai că nouă ne-au fost impuși dascăli mincinoși și interesați să preaslăvească un sistem și el în putrefacție, aidoma celui comunist…
Încotro? Înspre pierderea oricărei identități naționale, a transformării noastre într-o piață de desfacere a produselor de mâna a doua, a treia, importate din principalele capitale europene. Sau, cum ar spune poetul Gheorghe Pituț, un „pământ, / pe care-l răscoliră duse de vânt și soarte/ popoarele bolnave de spațiu pân-la moarte”. Vom fi de-a pururi ceea ce suntem de două mii de ani – o colonie ! Una descoperită de romani și încăpută apoi pe mâna tuturor cuceritorilor nimeriți în regiune, ademeniți de bogățiile solului și subsolului carpato-danubiano-pontice. Astăzi, suntem scutlâc, americanii știu de ce, îndeosebi în zilele din urmă, când a reapărut riscul invadării Ucrainei de către ruși! Sigur, există și o paranteză mică, în anii ‘70, când lui Nicolae Ceaușescu i se năzărise că România poate conta în jocul de șah politic mondial. Numai că nefericitul a plătit scump actul său de curaj, nemaiîntâlnit în istoria unei țări în care proverbul „capul plecat sabia nu-l taie” dăinuie ca piatră fundamentală a educației nației, la nivel individual și colectiv. Prin urmare, cum niciodată nu ne-am condus singuri, nici de acum încolo nu va fi altcumva!
– „Corectitudine politică”, „Progresism”, „Neomarxism”, „Iliberalism”, „Anarhism” – la ce te gândești când citești aceste cuvinte care învăluie prezentul?
– În primul rând că la auzul lor mi se zbârlește brusc pielea. Vocabulele respective, „de dânșii inventate”, nu sunt altceva decât uneltele limbajului de lemn actual, ca să fiu blând. Altminteri, ele sunt chipurile hidoase ale noii terori inchizitoriale, în numele căreia s-au organizat deja vânători de vrăjitoare. Momentan, sunt arse în piețele publice cărțile care-l preamăresc pe omul alb în detrimentul omului de culoare… Mâine, poimâine rugurile se vor aprinde în numele altor frustrări colective canalizate cu premeditare de promotorii noțiunilor de „corectitudine politică”, „progresism”, „neomarxism” și cum draci-laci s-or mai chema aceste scorneli cu efect devastator asupra omenirii.
– Ți-am promis un dialog despre cărți, dar te-am asaltat iar cu chestiuni capitale (ca să nu scriu neplăcute). Gata, să revenim la buchiile ordonate pe hârtie! Care au fost, Marian, cărțile care ți-au schimbat felul de a gândi, care te-au schimbat pe dinăuntru? Numește, te rog, măcar șapte titluri (sau autori) și contextul în care le-ai accesat.
– Prima ar fi cartea lui Ioan Chirilă, Mexicul, această „fata morgana”… apărută după Campionatul Mondial de Fotbal din 1970. Ea mi-a deschis ochii și mi-a aprins imaginația, m-a făcut să râvnesc la ținuturi inaccesibile altcumva, cu nume de zei azteci de-un exotism nemaiauzit. A doua, tot în același timp, s-a numit Pelé, Brazilia, fotbalul și… samba a lui Petre Cristea. Ce imensă e lumea asta! am exclamat exaltat după amândouă și mi-am jurat că o voi colinda negreșit când voi crește mare. Și m-am ținut de cuvânt, așa că în urmă cu un deceniu am fost acasă la Pelé, în Guaruja, în apropiere de Santos, câți români se pot lăuda cu asta? A treia e Tivisoc și Tivismoc, o nostimadă scrisă de un oarecare C.S. Nicolăescu-Plopșor, cu iznoave și nascraconii amuzante foc. Și numele personajelor sunau într-un fel care stârnea râsul. Auzi, Tivisoc și Tivismoc, ca la noi, la Islaz, unde trăiau doi frați cu o onomastică zurlie – Fontel și Ficel. A patra s-a întâmplat să fie Moromeții. Mă zbenguiam pe bătătura bunicilor materni și a mai mare verișoară a mea le citea părinților ei, întorși osteniți de la muncile câmpului, niște pagini desprinse parcă din universul satului de la vărsarea Oltului. Am ciulit urechile și, pe furiș, am devorat cartea lui Marin Preda. Literatura e chiar realitate! am strigat cu uimire și am înghesuit grabnic în scăfârlie gâdilicioasa revelație.
Au urmat apoi lecturile de căpătâi – Un om sfârșit, de Giovanni Papini, și Confesiunile sau Visările unui hoinar singuratic a lui Jean-Jaques Rousseau din care m-am pricopsit cu un soi de mizantropie, cu un fel de „distanțare socială” avant la lettre, mai ales că terminasem liceul și ratasem admiterea la facultate. Carevasăzică, un candidat ideal pentru un… om sfârșit.
În plină criză adolescentină am dat peste remarcabila monografie Napoleon Bonaparte, avându-l ca autor pe André Castelot, din care am reținut că:
– „În dragoste, singura victorie este fuga”;
– „În război, ca și în dragoste, ca să izbândești trebuie să te privești îndeaproape”;
– „Cei care nu știu să se servească de împrejurări sunt nerozi”;
– „Profitați de favorurile sorții când capriciile ei vă sunt prielnice; temeți-vă ca ea să nu se schimbe – doar e femeie”;
– „Nu faci bine decât ceea ce faci tu însuți”;
– „Viața personală a unui bărbat este un reflector la lumina căruia poți să citești și să te instruiești în chipul cel mai rodnic”;
– „Cel mai bun mijloc de a-ți respecta cuvântul este să nu ți-l dai niciodată”;
– „Marii oameni sunt niște meteori meniți să pârjolească pământul”;
– „Marile puteri mor de indigestie”.
Mai dorești și altele? Toate citatele de mai sus și nu numai sunt depozitate cu migală într-un colț al memoriei mele speciale, deh, e o carte care m-a covârșit! Le buchisisem pe de rost la douăzeci de ani și le împărtășeam cu morgă gravă celor din jur în împrejurări defel nimerite, stârnind nedumerire sau amuzament. Ce mai, un caraghios demn de compătimit!
Cu un astfel de bagaj livresc am început cursurile universitare și de parcă nu era îndeajuns, în biblioteca facultății l-am descoperit pe Hermann Hesse cu al său Lup de stepă, o altă invitație la solitudine și mizantropie…
Curând, Giovanni Papini avea să mă fascineze cu volumul Gog într-atât încât, la un sfârșit de săptămână, l-am copiat de mână din scoarță în scoarță, uluitoare eseuri!
Ultima ar fi Jude neștiutul a lui Thomas Hardy, o poveste cu un personaj plecat de jos, din provincie, care își învinge condiția modestă, însă, în cele din urmă, eșuează și se întoarce înfrânt acasă din Capitala mirajelor. Saga acestui Jude m-a urmărit permanent și m-am temut ca nu cumva destinul să-mi rezerve același deznodământ.
În timp ce răspundeam la mirările tale, m-am gândit că o astfel de întrebare ar trebui pusă politicienilor de prim-plan ai țării – președinte, premier, miniștri, parlamentari. Ce cărți ați citit în timpul mandatului încredințat de popor, stimabile? Nu de alta, dar parafrazând un proverb neaoș, spune-mi ce cărți ai citit, ca să-ți spun cine ești!
– Îți mai aduci aminte care a fost prima carte pe care ai citit-o (și ai înțeles-o cât de cât)?
– O, dar ți-am zis! Mexicul, această „fată morgana”… a inegalabilului Ioan Chirilă. Am citit-o și recitit-o pe nerăsuflate, aproape o turuiam pe dinafară. Să fi avut nouă ani în vremea aia. Cum să n-o înțeleg? Mâncam fotbal pe pâine, un talent precoce, parol! Ziarele Sportul și Fotbalul nu-mi lipseau din lectura zilnică, temele de la școală veneau abia în al doilea și în al treilea rând, nu intrau în lista mea de priorități.
– Care-i ideea după care-ți conduci existența, ideea care-i dă sens omului Marian Nazat?
– Una extrem de simplă, învățată de la tata-mare: „S-ajungi domn nu-i de mirare, să fii om e lucru mare!” Tâlcul vorbelor astea repetate cu osârdie de bunicul din Islaz l-am descoperit târziu și nu-i deloc întortocheat. Să nu faci rău nimănui, aceasta este esența înțelepciunii cu pricina. Iar dacă reușești să aduci și binele în jurul tău, asta înseamnă că zeii te răsfață. Ehe, cum ar arăta lumea fără oamenii răi… Să nu-ți dezamăgești semenii, să nu-i trădezi ori să-i înșeli, acesta este, în mare, setul valorilor în care am crescut și în care cred necondiționat.
– De ce-ai renunțat la fotbal?
– La fotbal n-am renunțat niciodată, ai observat că i-am dedicat și două cărți – Basmul fotbalului… și Rusia 2018, de la Petru cel Mare… la Deschamps -, bașca droaia de ore dedicate vizionării meciurilor la televizor și miuțelor săptămânale. Doar de visul de a deveni fotbalist m-am lepădat, nu lesne, în urmă cu vreo patruzeci de ani. Mi-am dat seama atunci că am o altă menire, că lumea aia mirosind a transpirație și a iarbă călcată în crampoane nu mă mai încape, că este de o strâmtime sufocantă. Mă chema cartea, Florian, adică destinul. Și cum să întorci spatele destinului ?
– Ai face la fel dacă ai avea posibilitatea să-ți iei viața de la început, Marian?
– Da, da, de un infinit de ori da! A fost cea mai deșteaptă alegere, m-a împlinit ca om, ca spirit. Mulțumesc și azi lui Onir că m-a vizitat în noaptea de Bobotează din 1983 și mi-a arătat calea. Visul acela premonitoriu – eram din nou elev și jucam fotbal numai în recreație – m-a luminat definitiv, mi se transmisese un mesaj divin și trebuia să fiu neghiob ca să-l nesocotesc.
– Te temi de moarte? Ce crezi că-i dincolo de acest capăt, Marian?
– Ba bine că nu, cu osebire de drumul până la ea. Cine nu se teme? Mai ales că-i și veșnică, nemernica! Poate că de aceea și scriu, din naivitatea că o pot amâna oleacă sau că o pot persifla. M-am gândit adeseori că scrisul îți asigură o firimitură, măcar, de posteritate, nu râde, e o himeră cu care s-au hrănit și se vor hrăni destui. Un fel de drog hărăzit să-ți provoace o stare de euforie atât de necesară conștientizării propriei frivolități…
Ce e dincolo de acest capăt?
– Ce e?
– Abisul fără întoarcere, tăcerea absolută! Neantul, neviața, neființa. Nimic, prietene. Nimicnicia! Viața de apoi nu-i decât o scorneală a Bisericii, o momeală aruncată înspre pământenii înfricoșați de moarte, lațul în care s-au prins de bunăvoie miliarde de sărmani.
– De ce scrii, muritorule?
– La întrebarea asta am mai răspuns o dată altcuiva și de atunci încoace n-am dibuit ceva mai inteligent, așa că îți voi repeta și ție același lucru. Așadar, scriu fiindcă, altminteri, m-aș usca, scriu ca să nu uit că exist, scriu pentru a nu lăsa buruienile să crească peste mine și peste o lume deja moartă, scriu… La naiba, scriu… scriu ca să-mi golesc sufletul prea simțitor!
Deh, așa e când vezi enorm și simți monstruos, neicușorule!
Fotografii: mariannazat.ro, Florian Saiu