Cronici, nu piruete! Romanul lui Șchiop blocat pe „repeat”

Adrian Șchiop scrie, gândesc, pentru a-și învinge fricile, angoasele, respingerile la care este expus orice individ suspect de nealiniere la standardele morale ale unei societăți not open mind. Și dacă o face pentru a-și depăși aceste temeri, nu poate fi decât apreciat. Ca om. Dar nu mângâiat pe creștet și suit pe serpentinele minciunii literare în biblioteci.

Până la urmă notițele fulgurante care picură din așa-zisa lui autobiografie ficționalizată nu se constituie, oricât de aiuritor îi sunt întinse marginile, decât într-un oracol îndoielnic al propriilor pulsiuni cotidiene.

Ce-ar fi de comentat pe seama conținutului propriu-zis al acestui jurnal nefardat, țipător și caustic? V-aș răpi fără nicio reținere bucuria lecturii. Dar care bucurie?

Romanul lui Adrian Șchiop – Să ne fie la toți la fel de rău (Polirom, 2021) – este un strigăt de deznădejde în ecourile căruia poți prinde, dacă ai nesăbuința să-i urmărești notele crispate, imagini grotești răsturnate din urât direct între copertele unei cărți de 190 de pagini. Bine, și grotescul, și urâtul sunt categorii ale esteticului, dar câți dintre noi ar putea, fie și forțându-și la limită disponibilitățile, să deslușească relaxat tușele unor acuarele ca aceasta: „Chiloții, șosetele și așternuturile le spăl la 90 de grade – și am pus și chiloții lui la spălat; când i-am scos, dezastru, se întinseseră și atârnau ca chiloții de la taică-miu. Florine, i-am dat mesaj, ți-am fiert chiloții în mașina de spălat și s-au făcut ciorbă – dar n-a răspuns decât mai târziu că nu poate veni a doua zi din tura de noapte, dar că vine în ziua următoare”?

Autorul sondează, susțin unii, mizeria, curtea gunoaielor, ultima speță și, sub pretextul coagularii unor sentimente și trăiri ce n-ar putea fi consacrate altfel decât în sfera actului artistic, al ficțiunii – acum, când e la modă (și) diversitatea -, scăpărările lui verbale sunt validate, chiar aplaudate. Cât de sincer, nu contează. Important este, probabil, actul de curaj. Adrian Șchiop a scris, și-a depășit temerile, și-a metamorfozat senzația de dispreț în atenție, fie ea mult sau până la refuz simulată.
Șchiop a mișcat în front și pentru cei care nu îndrăznesc (încă) să-și eviscereze trăirile și să ni le arunce în față.

Schema lucioasă a prozei lui Adrian (aflat la al patrulea volum publicat) alunecă somnolent, fără posibilități de (re)deschidere spre alte ferestre literare. În acest scris nu se poate aerisi, schimba aerul. Oricât s-ar încorda să-l ridice, condeiul cu vârf rotund rămâne prins în pânza jerpelită a curajului confesiunii.

Poate că pentru autor este de ajuns această linie netulburată de fiori creativi în care poate alinia un personaj ce se suprapune la nesfârșit. Ce, nu-i suficient (pentru standardele unui roman contemporan) dacă într-un loc personajul-narator este iubit de un fost pușcăriaș (Soldații. Poveste din Ferentari), iar în altul de un polițist de 42 de ani care bea „Sânge de taur” la un litru și jumătate – că-i mai ieftin – cu pepsi twist și se dă în vânt după emisiunea lui Măruță? (chiar, Măruță se mai dă pe sticlă?) Ba uite că e! Mai mult, din an în Paști te poți ameți cu fumurile efemere ale succesului de editură.

Altfel, volumașul e împărțit în trei părți, prima, în care se leagă și se dezleagă aventura cu tablagiul bisexual, a fost probabil un proiect de sine stătător pe care Șchiop l-a stors până la os. A obținut în prima fază 96 de pagini, insuficiente pentru ca textul să stea pe raft ca (mini)roman.

După poveștile (întrerupte doar de descrierea scenelor scabroase de amor pe invers) de viață – toate nefericite – împroșcate de pe colacul toaletei de polițistul Florin, autorul închide acolada MRSK (numele primului capitol) pentru a o deschide pe cea care oferă și eticheta de pe copertă: Să ne fie la toți la fel de rău.

Din pulberea realității provinciale răsturnate cu susul în jos de declanșarea pandemiei, Șchiop extrage un personaj, Andreea, asistentă medicală și mamă a unui tânăr homosexual care iubește pisicile și partidele de sex violente (Alex). Subiect cu repetiție, verbe leneșe …

În ultima parte a romanului, odată cu evacuarea (non)acțiunii de la sat la capitală, Adrian Șchiop finalizează, ce ușurare!, idila dintre personajul-povestitor și acel macho cu chipiu, trese și baston desenat la începutul eseului. În proza șchiopiană, dragostea și sexul, pe față sau pe dos, înmuguresc în crăpături sufletești sordide și mor ca și când n-ar fi existat niciodată.

Și o gură de oxigen: umblă vorba-n târgul Iașiului că mâine-poimâine va apărea, la Polirom, Fragmente de tăcere. Poeme și alte texte postume de Alex. Leo Șerban. Să fie primită!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Utilizam cookie-uri pentru a-ti oferi cea mai buna experienta atunci cand folosesti site-ul nostru. Prin continuarea navigarii esti de acord cu modul de utilizare a cookie-urilor. Vezi Politica Cookies!