Giovanni Filoramo, profesor de istoria creștinismului la Universitatea din Torino și autor al unei noi lucrări erudite – „Crucea și puterea. Creștinii, de la martiri la persecutori” (Humanitas, 2022) – abordează curajos și imparțial un subiect controversat ce vizează modul în care o sectă iudaică apocaliptică și spirituală, persecutată și criticată de reprezentanții culturii greco-romane, a devenit religia oficială a Imperiului Roman, ajungând să prigonească, la rândul ei, alte religii și alte curente creștine. Tema, tabu în istoriile bisericești oficiale sau în cel mai bun caz tratată superficial, generează o mirare esențială: cum a devenit crucea – la început simbol al penitenței și al martiriului – un stindard al puterii în numele căruia s-a ucis, s-a violat, s-au pârjolit cetăți și civilizații?
Constantin, care fusese instruit în cultul Zeului-Soare, a văzut în Dumnezeul unic al creștinilor cea mai potrivită variantă a Divinității unui imperiu unic condus acum de un lider unic”, Giovanni Filoramo, profesor de istoria creștinismului la Universitatea din Torino
– Florian Saiu: Sincere felicitări pentru studiul dumneavoastră, stimate domnule profesor Giovanni Filoramo! Nu-i puțin lucru să scrii echilibrat despre „adevăruri” demult bătut-n cuie și dogme. Care a fost impulsul lăuntric care v-a determinat să abordați subiectul?
– Giovanni Filoramo: Mulțumesc. Vedeți, eu sunt un istoric interesat în special de creștinismul antic, de originile și răspândirea lui, așa că transformarea acestuia dintr-o sectă evreiască de la periferia Imperiului Roman în cea mai importantă minoritate persecutată, apoi, sub Teodosie, la finalul secolului al IV-lea, în religie de stat era o temă esențială nu numai pentru cercetători ca mine, ci și pentru cei dornici să cunoască schimbările prin care a trecut societatea imperială romană de-a lungul timpului. De altfel, în lucrările mele anterioare am mai scris despre anumite aspecte ale acestei metamorfoze complexe și fundamentale. În „Crucea și puterea…” am încercat însă să conturez o sinteză mai accesibilă cititorului neavizat, o sinteză formulată în jurul propriei mele interpretări a fenomenului istoric, evident.
Vestirea lui Dumnezeu, mesaj politic sau apolitic?
– Am să țintesc acum miezul chestiunii: cum a devenit crucea – la început simbol al suferinței, al umilinței și al durerii – un stindard al puterii în numele căruia s-a ucis, s-a violat, s-au pârjolit cetăți și civilizații? Până la urmă, cum s-au contopit acești termeni total opuși: împărăția cerurilor cu împărățiile de pe pământ?
– De obicei teologii, dar și mulți istorici ai creștinsimului și ai Bisericii au interpretat vestirea Împărăției lui Dumnezeu de către Iisus ca pe o acțiune apolitică. Toți aceștia comentau (și încă o mai fac) despre o împărăție spirituală, interioară, or eu nu sunt de acord cu această interpretare. Proclamarea Împărăției lui Dumnezeu, cheia predicilor lui Iisus, se situează în linia mesianismului evreiesc, a unei viziuni evreiești asupra istoriei care a aspirat la o restabilire a regatului lui David prin intermediul unei figuri semi-devine, Mesia. Este o viziune teologico-politică tipică, fixată chiar în inima procesului de formare a celei mai vechi religii creștine. Nu este o coincidență faptul că pe măsură ce această sectă evreiască s-a separat de iudaismul contemporan și și-a dezvoltat propriile conotații și înțelesuri, în timpul secolului al II-lea ea a fost percepută de intelectualii păgâni și de autoritățile politice romane ca o amenințare la adresa status quo-ului, adică la stabilitatea imperiului. Apoi, formarea unei Biserici mari și puternice (deja constituită undeva la sfârșitul secolului al II-lea) s-a consumat într-o realitate politică în care a fost nevoie de mari eforturi și lupte pentru a se impune, pentru a obține confirmarea statutului câștigat. Această nouă Biserică privilegiată n-ar fi putut face asta fără sprijinul real al puterii legitimatoare, iar puterea, pentru a se menține, nu poate evita recurgerea la violență. Așadar, așa a început transformarea crucii dintr-un simbol al penitenței și al umilinței într-unul al prigoanei și al forței, proces cristalizat după Constantin.
Împrejurările în care s-a afirmat secta religioasă creștină
– Dar care a fost contextul social, politic, economic și cultural în care grupul acesta religios minoritar și persecutat s-a metamorfozat în Biserică de stat, în tribună a puterii armate capabilă să oropsească la rândul ei pe oricine se împotrivea preceptelor propovăduite de creștinismul oficial?
– Un context clădit pe două scenarii diferite care s-au întrepătruns la un moment dat. Pe de o parte, trebuie luat în seamă contextul general – social, politic, economic și cultural – în care se afla Imperiul Roman la începutul secolului al IV-lea, iar pe de altă parte trebuie să ținem cont de anumite specificități ale Bisericii Creștine care au favorizat ascensiunea acesteia sub Constantin.
– Să le luăm pe rând.
– La sfârşitul secolului al IV-lea, Imperiul îşi revenise dintr-o criză profundă, legată de factori multipli, interni (începând cu problema dinastică) şi externi (prezenţa tot mai mare şi ameninţătoare a populaţiilor barbare). Dioclețian cu reformele sale (de exemplu, tetrarhia, prin care s-a încercat să se facă față imposibilității de a mai guverna eficient un imperiu ce devenise prea vast) a încercat să oprească această criză. Potrivit acestui împărat, era importantă și o reformă religioasă, dar el a mizat pe religia părinților și a strămoșilor ca factor ideologic care să confere unitate imperiului. Or pentru a realiza această unitate religioasă sub steagul vechi al zeilor, al păgânismului, era necesară o dezrădăcinare a religiilor străine care prinseseră cheag serios în imperiu, precum manihesimul și creștinismul: de aici dezlănțuirea așa-zisei „Marea persecuție”. Programul de restaurare păgână al lui Dioclețian avea însă să fie sortit eșecului. Dar atenție, asta și pentru că în secolul al III-lea creștinismul devenise un fel de stat în stat, reușise să pătrundă chiar la curtea puterii imperiale. Avea adepți sus-puși.
Manevra lui Dioclețian
– Constantin a fost însă mai înțelept. Ori poate a avut sfetnici vizionari.
– Tetrarhul Constantin, învingător în războaiele purtate pentru succesiunea lui Dioclețian, devenit deci unic împărat, a văzut în creștinism un posibil factor de coeziune politică a unui imperiu pe care dorea să-l restabilească în unitatea sa punându-l sub egida unui singur Dumnezeu. A fost o alegere epocală nu numai pentru istoria imperiului, ci și pentru creștinism. Integrată în politica de vârf a Imperiului, Biserica a devenit treptat, grație unității sale, episcopilor săi energici, puterii lor de organizare, un element-cheie în edificarea Imperiului Roman târziu.
– Cine au fost cei mai importanți actori ai acestei schimbări colosale care a (re)orânduit mersul unei bune părți a lumii în primele secole după Hristos? Și ce roluri au jucat aceștia?
– Am menționat deja rolul politic decisiv al lui Constantin. Există discuții (și vom continua să dezbatem) despre „convertirea” lui la creștinism și natura credinței sale creștine. A fost o alegere pur politică și, prin urmare, instrumentală, un caz tipic machiavelic de utilizare a religiei ca instrumentum regni? Sau în spatele convertirii sale ar trebui să vedem o alegere sinceră? În cartea mea aduc câteva argumente în favoarea acestei a doua teze.
O teologie politică celebrată de Eusebiu, episcop de Cezareea
– Interesant.
– Pe linia unor teze teologice consacrate ce vizează caracteristica unei anumite religiozități păgâne – unii au etichetat-o „monoteism păgân” -, Constantin, care fusese instruit în cultul Zeului-Soare, a văzut în Dumnezeul unic al creștinilor cea mai potrivită variantă a Divinității unui imperiu unic condus acum de un lider unic: o teologie politică celebrată de Eusebiu, episcop de Cezareea. Dumnezeul creștinilor a călăuzit Biserica sa, persecutată anterior, către un triumf neașteptat, dar în realitate scris în planul său providențial. Un alt actor principal al impunerii creștinismului a fost împăratul Teodosie, activ la sfârșitul secolului al IV-lea. Prin Edictul de la Salonic el a transformat religia creștină în religie oficială de stat, o schimbare decisivă cu consecințe incalculabile.
– Deși scindată (chiar, ce legătură există între ruperea în două a Imperiului Roman și divizarea creștinismului, împărțirea în ortodocși, catolici etc.), Biserica a supraviețuit multe secole forței militare care a impus-o la putere (și încă rezistă), dar ce funcție, ce influență mai are ea astăzi, într-un secol despuiat de minuni, tehnologizat, concret, un secol XXI informat, îmi place să cred, în privința capcanelor ideologice și a fanatismului religios?
– Încep de la întrebarea referitoare la divizarea imperiului promovată de Dioclețian și întărit într-un mod inconfundabil de Constantin, inclusiv prin instituirea orașului Constantinopole. Această împărțire se poate justifica prin prisma dovezilor lingvistice și culturale profunde (în Occident, de exemplu, greaca era din ce în ce mai puțin cunoscută, în timp ce în Orient, latina, limba oficială a imperiului, și-a pierdut progresiv din importanță). Împărțirea Bisericii reflectă la rândul ei (și în felul ei) tocmai aceste tipare disociative. Augustin nu cunoștea limba greacă decât superficial; în același timp, istoria Orientului creștin se desfășura ignorând tot mai mult istoria Occidentului de limbă latină. Papa de la Roma era, da, privit ca un punct de referință, dar biserica Romei, în marile crize teologice dintre secolele al IV-lea și al VI-lea, n-a jucat aproape niciodată un rol decisiv.
Islamul a „tăiat” și Imperiul de Apus, și Imperiul de Răsărit
– Adevărat.
– Începând cu secolul al V-lea, istoriile celor două jumătăți de imperiu și ale bisericilor lor au început să se diferențieze din ce în ce mai mult. În Occident au început să apară regatele barbare. Orientul și-a urmat propriul destin. Apariția islamului, în secolul al VII-lea, le-a „tăiat” pe amândouă… Oricum, când vorbim despre abilitatea Bisericii creștine de a-și păstra privilegiile vreme de secole, ne referim, eu cel puțin, la Biserica Latină a Apusului, cu structurile sale deosebite, începând cu papalitatea, organizarea ierarhică puternic centralizată etc., toate determinate și păstrate în special grație Conciliului de la Trent (1545-1563) și răspunsului său la Reforma Protestantă. De secole, această Biserică, împreună cu suveranul pontif, a rezistat proceselor de secularizare ale epocii moderne în primul rând datorită faptului că este în același timp un stat (Statul Papal) cu propriul teritoriu, propriile puteri și structuri. Sfârșitul statului papal în 1870 a marcat o lovitură severă pentru acest tip de Biserică, nevoită să învețe treptat să fie o instituție religoasă fără putere politică directă și deci să stabilească o serie de relații cu diferitele state în care era prezentă. Odată cu Conciliul Vatican II, chiar și aceste forme de temporalism au intrat în criză: Biserica a încercat să se întoarcă la origini (cineva a vorbit despre sfârșitul erei constantiniene), să fie din nou o biserică a săracilor, să vestească Evanghelia. Astăzi, un papă ca Francisc reprezintă bine acest tip de catolicitate: o biserică care poate face față provocărilor teribile ale prezentului doar revenind la a fi ea însăși, cea de la începutul începuturilor, dând mărturie despre adevărul evanghelic împreună cu pastorii săi.
Ruptura dintre creștinismul nordic și cel sudic
– Ar fi o minune să trăim la scară largă și aceste timpuri!
– În opinia mea, cele mai mari pericole pentru Biserica Catolică, așa cum o demonstrează și cazul preoților pedofili, sunt înainte de toate interne: criza vocațiilor, centralizarea excesivă și necesitatea reformării curiei, ruptura între un creștinism din nord, din ce în ce mai lipsit de sânge, de culoare și un creștinism sudic, vital, dar de necontrolat etc. Dar cred că este o structură care posedă anticorpii necesari nu doar pentru a face față provocărilor modernității, ci și a virusurilor care o atacă pe plan intern.
Hypatia – o crimă comisă în numele lui Dumnezeu
– Persecuția elitelor păgâne, a filosoafei Hypatia, de pildă, poate fi interpretată și ca un gest de curățare a terenului puterii, de eliminare a personajelor carismatice necreștine care ar fi putut periclita influența cu care fuseseră învestiți episcopii creștini. Greșesc? Cum s-a ajuns, stimate domnule profesor Giovanni Filoramo, să se ucidă în numele lui Dumnezeu? Se mai petrec și astăzi astfel de acte incalificabile…
– Ridicați o problemă crucială asupra căreia în ultimele decenii, cel puțin începând din 11 septembrie 2001, au curs râuri de cerneală: cea a violenței religioase, a uciderii, așa cum spuneți, „în numele lui Dumnezeu”. Pentru a nu mă pierde în acest labirint încărcat de capcane ideologice (în care se poate cădea ușor), mă voi limita la a-mi lămuri punctul de vedere plecând de la cazul pe care îl amintiți, cel al filosoafei păgâne Hypatia, asupra căruia mă opresc în cartea mea, victima unei conspirații puse la punct de episcopul de atunci al Alexandriei, teribilul Chiril, un teolog important și totodată un persecutor rigid al păgânilor (dar și al creștinilor care nu-i împărtășeau ideile și alegerile). Violența căreia i-a căzut victimă Hypatia are rădăcini multiple: religioase, desigur, dar și politice și sociale, într-un complot în care nu este ușor să despărțim diversele fire și să le readucem apoi la un singur vinovat.
Violența ca mod de viață
– Să încercăm, totuși.
– În marile orașe antice ale Imperiului Roman, de la Roma până la Alexandria, de la Antiohia până la Constantinopol, violența era ceva firesc. Masele au fost folosite de liderii politici ca arme de luptă pentru a-și apăra interesele și parti-pris-urile. De multe ori, violența era utilizată inclusiv în contexte aiuritoare, cel puțin pentru noi astăzi, precum competițiile sportive ori cursele de cai. Pe parcursul secolului al IV-lea, odată cu afirmarea unui creștinism prezent mai ales în orașe, ai căror conducători, episcopii, grație împăraților creștini care cu puține excepții s-au succedat în acel veac, își văzuseră puterea, inclusiv puterea politică, crescând. Și-atunci, violențele s-au înmulțit și ele, în sensul că motivelor tradiționale li s-au adăugat și cele specific religioase.
– Cu alte cuvinte, episcopii n-au ezitat să incite la violență pentru a-și proteja puterea.
– Exercitarea puterii, așa cum am menționat deja, implică folosirea unui anumit grad de constrângere care se poate transforma rapid în violență. Elita episcopală creștină urbană s-a trezit prinsă în luptă nu numai pe plan intern, pentru interpretarea anumitor doctrine de bază, cum ar fi relația dintre Tată și Fiu (așa-numita „Criză ariană”, căreia Constantin a încercat în zadar să-i pună capăt convocând primul sinod ecumenic – cel de la Niceea), ci și împotriva elitelor păgâne, care deținuseră sau încă aveau putere politică și culturală. Hypatia, reprezentantă de seamă a tradiției filozofice grecești și alexandrine, a fost victima intersecției acestor diverse violențe. Într-un anumit sens, a fost ucisă și „în numele lui Dumnezeu”, prin dispariția ei fiind învinsă cea mai ilustră reprezentantă a partidei păgâne. Astăzi există tendința de a privi confruntarea dintre păgânii și creștinii secolelor IV și V într-un mod mai puțin conflictual. Dar cazul Hypatiei ne amintește că în acea perioadă intoleranța creștină a găsit pentru prima dată oportunități de a se manifesta în toată virulența ei. În plus, trebuie adăugat că în uciderea Hypatiei un rol decisiv l-au jucat și invidia și gelozia din partea lui Chiril și a prietenilor săi față de o intelectuală păgână.
Creștinismul timpuriu a fost o religie a morții
– Credeți în Dumnezeu, stimate domn? Dar în cruce ca suport religios?
– Nu cred în existența lui Dumnezeu, a Dumnezeului tradiției creștine. Nu cred nici în divinitatea lui Hristos, nici în valoarea mântuitoare a morții sale pe cruce, de aceea, ca să vă răspund la întrebare, vă mărturisesc că nu cred în cruce ca suport religios. Trebuie să adaug însă că, încă de mic, am fost pasionat de religii în general, și de creștinism în special. Așa se explică de ce am predat atâta amar de vreme istoria creștinismului. Chiar și astăzi, ca specialist al antichității, sunt captivat de chestiunea originilor creștine, de răspândirea și succesul uluitor al creștinismului. Ceea ce mă fascinează cel mai mult la creștinism – cel puțin în legătură cu originile lui – este poziția sa de respingere a lumii. Nu trebuie să uităm niciodată că primii urmași ai evreului Iisus, Pavel de exemplu, așteptau parusia, adică revenirea iminentă a lui Hristos cel înviat, o întoarcere care să coincidă cu sfârșitul vieții pe pământ. Creștinismul timpuriu era așadar o religie a desprinderii de lume, nu a cuceririi ei, așa cum s-a întâmplat mai târziu.
Refugii mai apropiate de mesajul inițial
– Cine se mai gândește astăzi la sensurile inițiale ale creștinismului…
– Această dimensiune escatologică a anunțului inițial al lui Iisus rămâne pentru mine un element de profundă fascinație, cu tot ce decurge de aici (creștinul ar trebui să se gândească în primul rând la moarte, să se pregătească pentru o moarte bună etc.). Nu întâmplător această dimensiune a desprinderii de lume, percepută ca o lume a lui Satana, se reafirmă în secolul al IV-lea, odată cu articularea unei biserici din ce în ce mai bine ancorate în universul laic. Vechile percepte au rămas însă vii în monahism, în curentele radicale, în ritualurile de asceză, în misticism etc. Dacă aș fi fost vreodată credincios – acum am pierdut acest tren – în aceste curente subterane ale creștinismului m-aș fi regăsit.
Ce viitor mai au marile religii
– A obosit creștinismul? Care este astăzi cea mai prizată religie, dar cea mai puternică, care deține cea mai mare putere aici, pe pământ?
– Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră – într-un cadru mai general – trebuie să avem în vedere situația paradoxală în care se află astăzi marile religii, nu numai credințele monoteiste (iudaism, creștinism, islam), ci și marile tradiții orientale precum hinduismul și budismul: pe de o parte, a marginalizării relative, pe de altă parte, a prezenței tot mai mari pe scena publică. Istoria lor recentă a fost marcată de confruntarea cu modernitatea în diferitele sale faze (revoluție științifică, politică, iluminism, secularizare), care a forțat aceste religii, în diviziunile lor complexe, să-și adapteze identitatea tradițională la noile schimbări: un proces din ce în ce mai dominat de tehnologie și de accelerarea timpului. Revenind la creștinism, este imposibil de dat un singur răspuns, întrucât diversele confesiuni care îl alcătuiesc (catolicismul, protestantismul în formele sale variate, ortodoxismul, anglicanismul) au răspuns în moduri profund diferite acestor provocări.
Pe valul bisericilor penticostale
– Și totuși…
– În timp ce protestantismul cu teologia lui liberală a acceptat, în secolul al XIX-lea, confruntarea cu lumea modernă și cultura ei până la riscul de a-și pierde identitatea, catolicismul cu papalitatea lui bine montată s-a refugiat într-o apărare a tradiției și într-o luptă necruțătoare împotriva modernității și a valorilor sale. Doar Conciliul Vatican II le-a pus în discuție civilizat, deschizându-se unui dialog rodnic cu lumea. Cât despre ortodoxism, abia în ultima vreme a început să se confrunte cu provocările modernismului.
– În concluzie?
– Rezultatul general al acestui proces este dificil de evaluat… Pe scurt, creștinismul în ansamblu nu este obosit. Drept dovadă succesul incredibil, din Brazilia până în Africa sub-sahariană, al bisericilor penticostale, dar și capacitatea acestei religii de a pătrunde în teritorii cândva interzise, precum China sau Coreea de Sud. La ultimele două întrebări nu mi-e la îndemână să răspund, pentru simplul motiv că nu-mi plac clasamentele. Mă limitez să observ că viitorul imediat al religiilor va depinde considerabil de puterea lor de adaptare la schimbare, la marile provocări care ne așteaptă: tehnologia și fluctuațiile climei.
Un erudit în slujba istoriei religiilor
Giovanni Filoramo (n. 1945) este profesor de istoria creștinismului la Facultatea de Litere a Universității din Torino și președintele Centrului pentru Știința Religiilor din cadrul aceleiași universități. A scris numeroase volume, care l-au consacrat ca pe un mare specialist în istoria religiilor și mai ales a creștinismului: „Il risveglio della gnosi, ovvero diventare Dio” (1990), „Cristianesimo e società antica” (cu S. Roda, 1992), „L’attesa dellafine. Storia della gnosi” (1993), „Civitas peregrina. Radici cristiane dell’idea di straniero” (1999), „Che cos’è la religione” (2004), „Veggenti, profeti gnostici. Identità e conflitti nel cristianesimo antico” (2005), „La Chiesa e le sfide della modernità” (2007), „Il sacro e il potere” (2009), „Ipotesi Dio” (2016), „Il grande racconto delle religioni” (2018), „Il grande romanzo dei Vangeli” (cu Corrado Augias, 2019). A coordonat lucrarea „Storia delle religioni” (1994-1996; „Istoria religiilor”, 5 volume, Polirom, 2008) și, împreună cu D. Menozzi, volumele din „Storia del cristianesimo” (1997). La Humanitas a mai publicat, în 2004, „Manual de istorie a religiilor”, împreună cu Marcello Massenzio, Massimi Raveri și Paolo Scarpi.
Notă: Interviul a fost publicat, într-o formă apropiată, (și) în revista Evenimentul istoric.