Agreabil dialog am avut cu Mihai, arhitect-scriitor tras din sevele bărăganului înspre lespezile Bucureștiului! Vi-l dăruiesc, cu tot cu aura lui doldora de zâmbete și calde aduceri aminte.
– 4books: Mihai, îți fac o mărturisire în locul obișnuitelor laude: am citit „Bureți de fag” (Editura Trei, 2021) dintr-o suflare. Am început lectura seara, pe la 20:00, și am finalizat romanul pe la 3 dimineața. A trecut ceva vreme de când n-am mai lăsat din mână o carte, probabil (și) captivat de similitudinile dintre poveștile noastre (închipuite sau nu). Ba mint! O singură dată, preț de vreo treizeci de minute, am deschis „Fizica tristeții” a lui Gheorghi Gospodinov, mă frapaseră unele asemănări în legătură cu copilăriile socialiste bulgare și românești. Tu în cât timp ai scris „Bureții…” (bun titlu! – se mai numesc și „păstrăvi”, nu?)?
– Mihai Duțescu: Nici eu n-aș vrea să mă formalizez cu răspunsurile (să zic: Uau! Îți mulțumesc din suflet pentru aprecieri! – deși, se înțelege, sunt flatat de ce-mi spui și chiar îți mulțumesc), mai ales că (iarăși, cu scuzele de rigoare) nu ești primul care zice că a citit-o dintr-o suflare. Eu, în schimb, n-am scris-o dintr-o suflare. Am avut o groază de motive personale (toate, de natură pozitivă) care m-au împiedicat să o scriu și să o public mai repede, așa că am scris printre picături, timp de vreo 7 ani. Dar fiindcă mi-am dat seama de la bun început că n-o să pot avea continuitate cu treaba asta, mi-am făcut un plan de idei: câteva cuvinte care descriau subiectul fiecăruia dintre cele 13 capitole, alături de ordinea lor în carte, și care s-a dovedit până la final că nu necesită nicio modificare. Așa că am scris când am găsit timp, pe sărite, azi o parte din capitolul 10, peste câteva luni jumătate din capitolul 2, și tot așa. După care le-am asamblat și cam asta a fost.
– Te bat la cap acum, să nu uit de această curiozitate: ultimul capitol (13, parcă), cel în care Răducu este trimis de maică-sa cu păsările pe gârla Sâiului, de ce l-ai prins chiar la sfârșit? (sper să nu-ți par complet idiot)
– Sunt mai multe motive. Printre ele, poate cel mai important e că n-am vrut ca finalul să fie chiar… finalul, respectiv capitolul 12. Mi se părea previzibil ca structură narativă. Apoi, alt motiv ține de felul în care ultimul capitol face un pic de lumină în poveste, deslușind unele lucruri care țin de psihologia personajelor sau de relațiile dintre ele. Dar mai sunt și motive extrem de subiective, aproape stupide (superstiții etc.) pe care nu le mai zic.
– Care-i cea mai dragă amintire pe care o păstrezi din vacanțele petrecute la bunici, la tataia și la mamaia? Dar cea mai urâtă? Mergeai, de pildă, la discotecă? Ai prestat munci agricole? Ai „bătut” fasolea? Ai luat gâtul vreunei curci? Ai sucit capul vreunei țărăncuțe? Sau ai stat veri în șir între patru pereți, aliniat în mândre „cutii de chibrituri”?
– Am făcut tot ce zici, și încă și altele – din toate categoriile amintite. Până pe la șase ani am fost crescut de bunicii din partea mamei. Mai exact, de ei și de străbunici, că locuiau împreună. Bunicii erau foarte tineri când m-am născut eu, aveau 42 de ani fiecare, erau amândoi în putere și părinții mei erau liniștiți știindu-mă în grija lor. Peste câțiva ani, la fel s-a întâmplat și cu sora mea. Amândoi am făcut primii doi ani de grădiniță la țară, pentru ca începând cu grupa mare să ne mutăm definitiv la părinți, la Alexandria. Dar am continuat să revenim la bunici și să rămânem acolo în vacanțe până prin adolescență, când deja începuserăm să ne plictisim la țară și preferam, cum spui tu, să stăm închiși în „cutiile de chibrituri”. Munci agricole am făcut o groază, de prin clasa a 5-a mai mult, de când, imediat după Revoluție, bunicii au primit înapoi pământurile de la C. A. P. Am fost și la porumb, și la sfeclă, și la vie, și la pepeni. Am vândut și prin piețe ce produceam: de la pepeni, la mături. Cel mai greu era la culesul porumbului – asta, așa, for the record.
– Te tăiai în frunzele-sabie … Repede, în câteva cuvinte, două amintiri diferite. Ne spui?
– O amintire frumoasă: când mergeam cu colindul cu tataie și cu soră-mea, care era foarte mică, dar își lua rolul foarte în serios și nu ne lăsa să-i cărăm traista. Și una urâtă: când s-a îmbolnăvit tetea (străbunicul) și de la zi la zi îl vedeam că nu mai are mult – când vedeam că intră asistentul de la dispensar pe poartă și știam că a venit să-i facă morfină lui tetea.
– Ai conturat, în „Bureți de fag”, o imagine (subiectivă, evident) a României comuniste (peste care ai suprapus, la repezeală, una a României postcomuniste), o povestioară dinspre satul de luncă, de câmpie (Șotânga/ Ștorobăneasa) înspre orașul mare, prins în inelul de beton al blocurilor, al intereselor mărunte, al concediilor de odihnă la cort etc., fără să formulezi verdicte ori să aplici etichete stridente. Din lumea de atunci, ce a mai rămas astăzi, Mihai, în afară de aceste amintiri aranjate frumos în vitrină? Ce-l diferențiază pe omul de atunci care lupta să-și depășească condiția de omul de acum aflat în aceeași situație?
– Noi, oamenii, cred că suntem în mod fundamental aceiași și ne comportăm la fel în situații asemănătoare cu cele de atunci. Ne adaptăm cu abilitate, găsim supape și ne consolidăm rapid bula când e vorba să ne facem că nu vedem gri-ul din jur; ieșim din carapace doar când nu se mai poate; suntem la fel de pripiți și grabnic-slugarnici când dăm peste o cauză (sau o persoană) care pare să se suprapună, chiar și imperfect, peste setul nostru de valori. După care de obicei regretăm, dar ne e jenă să ne asumăm public eșecul. Și tot așa.
– Așa arată România lui Mihai Duțescu? Care-i cea mai frumoasă românie pe care ai cunoscut-o vreodată?
– Cea mai frumoasă e cea pe care o „vezi” când ești plecat de mai mult timp din țară. Atunci ai tendința să idealizezi. De-aia se și formează cozi infinite la secțiile de votare din diaspora (îmi permit să cred că nu toți oamenii aceia ar fi făcut la fel dacă trăiau în țară, unii poate nici nu s-ar fi dus la vot). În ce mă privește, România mea e cea în care deocamdată nu mă gândesc dacă e bine sau nu să ies pe stradă, de teamă că s-ar putea să fiu înjunghiat. Am un amic care stă la Londra, și nu cred că stă în vreun ghetou, și-mi spunea (acum vreo doi ani) că soției și copiilor lui le e frică să mai iasă din casă, să se ducă la școală etc., fiindcă în ultima vreme la ei în cartier se înmulțiseră atentatele prin înjunghiere. Direct cu cuțitul, în miezul zilei. Ajunseseră să fie cam unul pe săptămână; ultima oară fusese o englezoaică însărcinată în 7 luni – doctorii încercaseră să-i salveze măcar copilul, dar n-au reușit.
– Înspăimântător! Se pare că „Jack Spintecătorul” încă-i mai bântuie pe englezi. Revenind la „oile” noastre: pare că împaci bine arhitectura cu literatura, cu scrisul. Dar ce-ți conferă mai multă liniște, cifrele sau literele?
– Îmi plac ambele. Literatura mă ajută să nu simt frustrările creative din partea cealaltă. Liniște însă îmi dă munca de arhitect – atunci când e plătită.
– Și-acum, câteva mirări marca 4books.ro. Îți mai aduci aminte care a fost prima carte pe care ai citit-o?
– Niște povestiri de Tolstoi. Era una cu un băiețel, Filipok. (am găsit-o, uite)
– Cine sunt scriitorii care ți-au schimbat, prin creațiile lor, modul de a gândi, de a percepe lumea? Numește, te rog, șapte dintre autorii tăi preferați!
– Șapte? Nu cred că am atâția. Dar fac o încercare: Bacovia, Cesare Pavese, M. Ivănescu, Marin Preda, Hemingway, Houellebecq. Al șaptelea ar fi format din zece-cincisprezece nume (de la Regele David, la Ian McEwan sau Brett Easton Ellis) de la care nu-mi place decât câte o chestie – dar aceea, mult.
– Ce citești acum?
– „Oblomov”.
– Ce-i râsul?
– E atunci când încă nu te gândești dacă e bine sau nu să ieși pe stradă, de teamă că s-ar putea să fii înjunghiat.
– De ce scrii, Mihai Duțescu?
– În general scriu din plăcere pură: libertate totală, creativitate, rezultate imediate etc. Dar am scris și din nevoia de a decompensa niște traume, de a le obiectualiza și a putea apoi să le privesc din afară ca și când nu mi-ar mai aparține – și a funcționat. Am scris și din dorința de a documenta anumite evenimente, aspecte, moravuri – inclusiv unele de dată recentă, în „Uranus Park”, de exemplu – care mi s-au părut că ar avea oareșce relevanță sociologică. Drept urmare, m-am gândit că trebuie să ajungă și la alții, și acum, dar și peste ani, de teamă că eu le-aș putea uita sau că odată cu trecerea timpului s-ar mai atenua la mine în cap, pierzându-se detalii importante.
– Ce te face să mergi înainte când simți că ești copleșit de neliniști?
– Dacă vorbim doar despre neliniști – și nu despre răni sufletești – până acum toate s-au dovedit alarme false. Timpul, ca în meme-urile de pe Facebook, le-a diluat până la dispariție. Și știind asta, având deja experiență cu acest mecanism, și pe mine mă afectează din ce în ce mai puține.
– Gata, mulțumesc, Mihai. Rămâi sănătos! Și poate ne-om vedea cândva la o „nefiltrată” pe lângă „Universitate”/ „Arhitectură”.
– Și eu mulțumesc. Așa să fie!