Interviu cu Irina Georgescu Groza, scriitoare: „Iubirea? Cea mai plăcută cură de slăbire”

„Exodul mieilor”, ficțiunea istorică închinată de Irina Georgescu Groza victimelor din satele abandonate de România la discreția cruzimii ungurilor în vara anului 1940, în urma dictatului de la Viena, m-a prins de mână, mi s-a strecurat în suflet și acolo a rămas. Depun mărturie prin dialogul de mai jos.

Irina Georgescu Groza (n. 1973) s-a născut la Onești. A debutat în anul 2016 cu volumul de povestiri Dincolo de ferestre, iar în anul 2018 i-a apărut romanul Noaptea dintre lumi, nominalizat în 2019 la Premiile „Sofia Nădejde“. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, apoi în revistele Apostrof, Argos, iocan, Dilema Veche, Spiegelungen, Galaxia 42, Opt motive, precum și în antologiile Povestiri cu dragoni, Antologia Prozei Scurte Românești, Argos Science Fiction & Fantasy, Masterclass 2018, Izolare.

– Florian Saiu: Cum s-a născut, stimată doamnă Irina Georgescu Groza, această carte tulburătoare – „Exodul mieilor” (Editura Nemira, Colecția n’autor, 2021)? Personaje precum Romi, Cocoșatul Zoltan/ Istvan, Domnica, firavul Miculuș sau apriga Victoria (cu tot cu istorioara căpățânii de porc), ușuratica Suzana ori nevroticul Bela nu-s lesne de conturat. Greșesc când gândesc că multe dintre ele au avut corespondenți în carne și oase? Prima senzație, după ce am întors și ultima pagină, a fost că volumul este, de fapt, un caleidoscop de adevăruri păstrate în memoria colectivă pe care le-ați adunat în patru sute de file. Vă cedez cuvântul …

– Irina Georgescu Groza: Vă mulțumesc și să știți că mă bucur că v-am prins în vîrtejul acestei ficțiuni istorice. Primele idei au venit la o lună după ce am schimbat continentul. Probabil că tensiunile legate de acomodarea într-o lume diferită m-au trimis la poveștile din trecut ale românilor. M-am trezit într-o zi urmărind pe YouTube un documentar despre trei ardeleni izolați între dealuri, așa mi-a venit prima idee și tot navigînd am dat cu uimire de episodul în jurul căruia s-a așezat romanul „Exodul mieilor”. Personajele s-au conturat treptat, primul a fost Cocoșatul, care trebuia să încurce lucrurile în valea părăsită, pe restul mi i-am imaginat după ce m-am uitat la zeci de fotografii cu țărani români care trăiau în Transilvania între cele două războaie mondiale. Treptat am reușit să le aleg numele și să le schițez defectele și obsesiile, temerile și slăbiciunile. Mi-am dorit un caleidoscop de personaje, dar și de informații despre tradiții, legende, adevăruri ale vremii. Lumea de acum 81 de ani, înfășurată într-o poveste ficțională din care nu puteau lipsi și cîteva episoade de realism magic. Am studiat și geografia zonei, peșterile, apele, satele ei, cu datele demografice ale anului 1940, am descoperit speciile de păsări întîlnite în Ardeal și am făcut drumeții pe YouTube, unde există filmări făcute prin pădurile de lîngă Cluj. Scrierea acestui roman a fost o evadare înapoi în timp și într-un ținut de vis.

– În siajul mirării precedente: v-ați apucat să așterneți pe hârtie toate aceste povestiri cu prilejul împlinirii, anul trecut, a 80 de ani de la atrocitățile comise de unguri asupra românilor din nordul Transilvaniei în urma semnării dictatului de la Viena (30 august 1940) sau „Exodul mieilor” n-are nicio legătură cu această dată istorică?

– Sigur că mi-ar fi plăcut ca romanul să apară anul trecut, am avut în minte atunci cînd scriam că se împlineau 80 de ani de la tragedie. Dar eram încă în perioada de editare și nu avea rost să grăbesc lucrurile doar pentru a marca comemorarea.

– Mi-am amintit lecturând romanul dumneavoastră de un dialog realizat anul trecut pentru revista Evenimentul istoric cu profesorul Vasile Pușcaș. Domnia sa semnase volumul „Dictatul de la Viena, Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944)” (Editura Școala Ardeleană, 2020), o ediție îmbunătățită în comparație cu cea precedentă (din 1995) și totodată un prilej să aflu despre comisiile Ribbentrop-Ciano, Altenburg-Rogeri ori Hencke-Rogeri, în fapt rapoarte executate de germani și italieni în Transilvania în perioada 1940-1943. În acești trei ani ungurii schingiuiseră și maltrataseră în jur de 15.000 de români. Mii de femei fuseseră violate și multilate, copile batcojorite și ucise cu bestialitate, bătrâni bătuți, umiliți etc. Maghiarii au făcut totul pentru a curăța nordul Transilvaniei de români și au făcut-o, așa cum au procedat de-a lungul secolelor și cum ați relatat și dumneavoastră, cu ferocitate și sălbăticie. Furia noilor și vechilor ocupanți n-a cruțat nici bisericile, cimitirele, crucile și preoții. Ungurii au jefuit și dărâmat lăcașurile noastre de cult la fel cum încercau să ne smulgă din pământul moștenit. Nu mai insist – întrebarea, pe care am adresat-o și domnului Pușcaș anul trecut, este următoarea: cunoaște România de astăzi așa cum ar trebui aceste fapte istorice, le învață sistematizat pentru a încerca să nu le mai trăiască din nou, prețuiește sacrificiul înaintașilor și transmite generațiilor viitoare mesajele potrivite? Pun în discuție chestiunea deoarece am mari dubii că reușim să combatem prin lecții de istorie adecvate propaganda agresivă și isterică a ungurilor de astăzi, isteria lor legată de Transilvania și propovăduită în Vest.

– În perioada de documentare îmi era greu să iau pauze. Informațiile găsite despre atrocitățile săvîrșite de trupele horthyste erau incredibile, citeam, luam notițe, schițam direcții noi pentru roman. Nu doar că am parcurs lucrări istorice din care am aflat ce nu se spunea în școală înainte de ‘89 pentru că informația era filtrată bine din grijă pentru prietenia dintre popoarele socialiste, dar am urmărit și mărturii ale supraviețuitorilor atacului din satul Treznea (https://www.youtube.com/watch?v=ggzD2s1ZVMc). Revenind la întrebare, asta am și urmărit, trecerea adevărului istoric în ficțiune pentru ca el să ajungă într-un fel memorabil și la generațiile mai tinere, dar și la generația mea, pentru că tot pomeneam că în școală nu aflasem despre tragedia ce a urmat Dictatului de la Viena. Tensiunile româno-ungare au durat de la revoluţia din 1848 până la reinstaurarea administraţiei româneşti în Transilvania, în martie 1945, și au dus la trei conflicte armate: războiul civil din Transilvania (octombrie 1848 – august 1849), între maghiarii kossuthişti și românii ardeleni prohabsburgici; războiul româno-ungar din 1919 și ocupaţia horthystă din nord-vestul Transilvaniei, dintre anii 1940-1944. Ficțiunea istorică „Exodul mieilor” este o reverență adusă victimelor din satele lăsate fără apărare de către statul român, sacrificate din cauza șantajului la care era supusă România în acel moment.

– Credeți că se va estompa vreodată ranchiuna (ca să nu scriu altceva) pe care ungurii o poartă românilor? Vom reuși într-un viitor apropiat să stingem animozități vechi de sute de ani?

– Pentru că am amintit de perioada de documentare, să știți că am descoperit scrisori semnate de scriitori și ziariști maghiari care cereau încetarea violențelor asupra populației românești din Ardealul de Nord. În fiecare națiune există și oameni luminați, care rămîn în memoria colectivă pentru rolul civic pe care și-l asumă. Într-un document diplomatic din 28 octombrie 1940 există o mențiune despre unii intelectuali maghiari care considerau abuzive metodele de intrare în teritoriu. Ziaristul Ferenczy Gyorgy și contele G. Bethlem au trimis petiții în care se declarau revoltați de ceea ce se petrecea în Ardeal. De aceea am și ținut să arăt că opiniile erau împărțite și că deși vecinii noștri au purtat de veacuri patimi legate de ocuparea Transilvaniei, ceea ce s-a întîmplat în 1940 s-a datorat unei conjuncturi teribile – eram strînși cu menghina între Rusia și Ungaria lui Horthy, care nu acceptase granițele impuse prin Tratatul de la Trianon.

Întorcîndu-mă la întrebare, sper că generația tînără a Ungariei s-a îndepărtat de tradiționalul dispreț aplicat românilor. Mai mult, în epoca modernă în care trăim, cu granițe ca niște pereți transparenți între țări, lecțiile despre trecut rămîn vii, iar alianțele politice nu ar mai permite abuzuri ca cele petrecute cu aproape o sută de ani în urmă.

– Propun să ne întoarcem la literatură semnalându-vă, stimată doamnă Irina Georgescu Groza, un gând de care nu pot scăpa decât exprimându-l aici: mi-a atras atenția cum ați introdus în scenă comunismul: discret, dar memorabil – reprezentat de oameni monstruoși precum gemenii Zoltan și Istvan, Gloria, Peter. Chiar, această istorioară cu pocitanii de unde își trage sevele?

– Mă bucur că ați remarcat acest lucru. Comunismul abia începuse să scoată nasul în condițiile în care omenirea fierbea în cazanul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu puteau lipsi din ficțiunea mea personaje care să sugereze că în lume comunismul prindea puteri și profita de sărăcia și de nemulțumirile oamenilor. Foști circari, Cocoșatul, femeia cu copite, tînăra cu barbă pînă la buric și păr roșu pe mîini, bărbatul cu capul mic, care îndoia tot ce-i pica în mînă stăteau ascunși, dar se ocupau cu propaganda și plănuiau lumea de după război, la ordinele Dansatoarei obeze, care își făcuse post de radio și tiparniță. Pentru creionarea acestor personaje am căutat fotografii cu actori de circ de la începutul secolului al XX-lea. Am găsit imagini și relatări de poveste despre oameni care s-au născut cu anomalii fizice, cum a fost „la plus célèbre femme à barbe de France”. Așa am ajuns și la „Barnum and Bailey’s Greatest Show on Earth”, un muzeu înființat în 1841 în Manhattan, unde erau expuse animale și oameni cu diformități (https://allthatsinteresting.com/p-t-barnum-oddities#1).

– Unde te mai poartă și documentarea … Și-acum, câteva curiozități care nu pot lipsi de pe 4books.ro: vă mai aduceți aminte care a fost prima carte pe care ați citit-o?

– O carte de povești rusești găsită în casa bunicii, la Onești, despre un băiețel fugit de acasă și care făcea tot felul de trăznăi. Deși s-ar putea să fi fost totuși „Gîsca de aur”, de Frații Grimm, pe care mi-o luase mama. Chiar la final avea două pagini de poveste.

– Cine sunt autorii care v-au modificat modul în care priveați și înțelegeați lumea și viața? Numiți, vă rog, câteva nume (șapte, să zicem).

– Liviu Rebreanu, pentru lumea satului românesc, Ana Blandiana pentru povestirile fantastice, Orbitorul lui Mircea Cărtărescu, tot ce au scris Julio Cortazar, José Saramago, Roberto Bolaño, Gabriel García Márquez și Gulliermo Arriaga pentru personajele lor memorabile și lumile fantastice în care încă mai locuiesc uneori.

– Ce carte/ cărți citiți acum?

– Seara citesc „Desant 83”, o antologie de proză scurtă românească găsită cu dificultate (volumul nu s-a reeditat după 1989), iar în timpul zilei, cînd am timp, „Kiwi”, o antologie foarte bună de proză scurtă românească contemporană. Tocmai am terminat romanul „Arșița” de Cosmin Perța, mi-a plăcut mult. Citesc în paralel „Ce este norocul” de Szekely Janos și volumul de proză scurtă „August”, al Elenei Vlădăreanu. Mai am pe noptieră „Sexagenara și tînărul” de Nora Iuga și „Povestiri cu înjurături” de Sorin Stoica. Citesc literatură română mai nouă și mai veche oricînd am ocazia.

– Care-i ideea pe care ați urmărit-o cu ardoare, ideea care v-a dimensionat și vă redimensionează zi de zi existența?

– Mi-e greu să accept nedreptățile de orice fel. Tratamentul discriminatoriu aplicat copiilor la școală, abuzurile asupra femeilor și minorilor, maltratarea animalelor, ipocrizia politicienilor, corupția. Și dacă am eșuat în politică, unde intrasem în 1995, mi-am importat în proză lista lungă a inechităților pe care nu le pot îndrepta.

– Ce-i iubirea, stimată doamnă Irina Georgescu Groza?

– Cea mai plăcută cură de slăbire.

– Hahaha! Câtă dreptate aveți … Planuri editoriale?

– Deocamdată mă pregătesc pentru un salt înapoi, în Europa, unde ne vom stabili în toamna aceasta, ca să fim mai aproape de casă. Cînd vor reveni ploile, voi putea din nou aluneca în lumile mele secrete.

– Cum e viața în Canada și cum se vede România de departe? Încotro o mai apucă turma mieilor românești, stimată doamnă?

– România e o pajiște de poveste, unde ne tragem sufletul la întoarcere și ne regăsim. Departe de ea, m-am simțit cuprinsă de o tristețe care se adîncea de la o lună la alta. Cînd am înțeles că mă modifică după cum vrea ea, am hotărît că era momentul să ne întoarcem pe bătrînul continent, cel mai frumos dintre toate și unde mă simt acasă. Mieii își caută valea perfectă, cea care de fapt nu există, pentru că visul cu care au plecat de acasă s-a transformat în altceva și s-a stins, dar dacă soarele strălucește, cărarea se lărgește și duce cu siguranță către o poveste nouă, care nu s-a mai spus.

– Nu știu cum veți proceda, dar aștept „Exodul mieilor” cu dedicație de la dumneavoastră. Cartea va rămâne în biblioteca 4books.ro, e un obicei la care ținem. Mulțumesc.

– Mă bucur că povestea mea rămîne cu voi, vă mulțumesc și sper să se ivească prilejul de a vă întîlni.

Fotografii: Ema Cojocaru, Irina Georgescu Groza

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Utilizam cookie-uri pentru a-ti oferi cea mai buna experienta atunci cand folosesti site-ul nostru. Prin continuarea navigarii esti de acord cu modul de utilizare a cookie-urilor. Vezi Politica Cookies!