Cristiana Belodan și Dilibau, poveștile (ei) oltenești: „Iubirea e când în copilărie, pe vremea lui Nea Nicu, am avut eu o amandină, una singură. Și mi-a mâncat-o frate-meu, Dili, pe furiș”

În cadrul dialogurilor 4books.ro vă aduc de data aceasta în atenție o fată-zâmbet, o carte de descrețit frunțile și o șuetă transparentă, ferită de brizbrizuri și false piruete. Hai, îndrăzniți!

Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria și adolescența și le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenție pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Și-a urmat visul de a lucra în agenții de publicitate, în București. După aproape 15 ani de carieră în advertising, a reușit să pună în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri, „Dilibau”

– Florian Saiu: Cine ești tu, Cristiana Belodan, și cum ți-ai luat inima-n dinți să publici, să ne faci să zâmbim, să râdem? De când cochetezi cu scrisul? Mai păstrezi literatură de sertar? Învii și versuri sau doar proză scurtă?

– Cristiana Belodan: Sunt un om fericit, acum ca mi-am mai împlinit un vis: să scriu o carte și să o văd cum trăiește bine merci, din rafturile librăriilor, în brațele prietenilor cititori. M-am născut în Caracal, unde am trăit primii 18 ani din viață, până am zburătăcit către Sibiu, la facultate. Într-un final tot Bucureștiul m-a mâncat, cum îmi prevedea Mama din fragedă copilărie. „Că de la București se dă ora exactă, n-ai cum să ratezi așa ceva”. Am cochetat cu scrisul din clasa a 2-a, când buchiseam cu sârg, pe caiete dictando, versuri extrem de scurte. Dacă vă dau să citiți ce haiku-uri caracalene scriam …

– Aoleu, ce bine sună: haiku-uri caracalene !

– Încă mai păstrez câteva din caietele îngălbenite, ca să nu uit niciodată primele emoții ale copilăriei. Am noroc de o memorie de corb, acolo e sertarul unde păstrez literatura ce va să mai vie.

– Să vie! Dar cum s-a întrupat această cărticică – „Dilibau. Povești oltenești” (Editura Curtea Veche, 2021) – și de ce-i atât de subțire? Sunt convins că mai aveai zeci de năzdrăvănii de pus în pagină. Cum ai ales, cum ai triat, cum te-a lăsat inima să nu aduni cât mai multe la un loc?

– Mi-am dat brânci și am scris cartea în plină pandemie. Când am văzut că se apropie limanul, că mai, mai să se ridice și restricțiile iar eu tot nu-i văd capul lui Dilibau potrivit către tipar, am zis că e bun și-așa, mai subțirel dar sprintenel. De povești, slavă Domnului, am tolba plină. Dar de răbdare m-am cam strâmtorat, după atâția ani de așteptat să mă mobilizez o dată și să scriu de-adevăratelea. N-am triat, pur și simplu am dat play memoriei și au curs pe bandă, cum au venit pe flux. Iar de adunat mai multe la un loc am plan de continuare a Dilibaului. M-am uitat în jur și-am prins curaj, după ce am primit zeci de mesaje de la cititori. Și după hohotele de râs ale prietenilor și colegilor care au dat gata cărticica. Dar așa e când faci porții mici, vorba-aia: ce-i mult strică, iar ce-i puțin n-ajunge. 😊

– Nu-mi pot reprima o curiozitate / indiscreție: ce face astăzi Dili, personajul principal al volumului tău?

-Fratele meu, eroul cărții și beleaua copilăriei mele, a rămas în Caracal. Unde își crește liniștit copiii, sperând să nu-i calce niciunul pe urme. Nu de alta, dar știți vorba-aia: capra sare masa, iada sare casa 😊

Am cochetat cu scrisul din clasa a 2-a, când buchiseam cu sârg, pe caiete dictando, versuri extrem de scurte. Dacă vă dau să citiți ce haiku-uri caracalene scriam …

– Caracal-Sibiu-București e una dintre potecile-axă pe care s-a înfășurat destinul tău. Ce-ai schimba dacă ți-ai putea întoarce și stăpâni soarta? Și cui i-ai spune „Te iubesc” și poate mai des „Mulțumesc” privind în urmă la acest itinerar?

– Da, e un fel de Berlin-Roma-Tokyo pentru mine această axă de destin. Și sunt extrem de recunoscătoare că am mers așa. Caracal a fost cel mai potrivit loc pentru copilărie, Sibiu a fost cel mai romantic loc pentru facultate iar Bucureștiul cel mai potrivit de neliniștit oraș pentru începuturile vieții de adult, angajat dar neresemnat. N-aș schimba nimic, am fost și sunt fericită cu tot ce am trăit. Oamenii cărora le-am spus „Te iubesc” sunt și oamenii cărora am a le spune „Mulțumesc” căci sunt cu toții parte din devenirea mea. Dară eu, fiind timidă, am să le transmit în privat elogiul meu sentimental. Nu-mi place în public, își pierde din intimitate … Și din însemnătate.

– Cristiana, mai mergi la Dunăre? Mai calci bătăturile satelor Moșicilor voastre? Ce povești îți mai spun aceste locuri acum?

– Aș mai merge dar n-am drum încolo decât de câteva ori pe an, la Sărbătorile mari, când îmi vizitez familia după Tata: Unchiul Victor, mătușa mea, Tanti Florina, și cei doi verișori, Elena și Adi. Merg să aprind și o lumânare la mormântul Moșicii, fie-i țărâna ușoară, că tare bună la inimă a mai fost. Sărăcuța lui Dumnezeu … Dar la Dunăre n-am mai coborât de la un 1 mai de prin 2005, când am mers cu patru mașini pline de tovarăși caracaleni, vâlceni și grojdibodeni (Grojdibodu e o comună învecinată cu Orlea, unde își aveau obârșia bunicii prietenilor mei). Doamne, ce-am mai driguit atunci și islazul unde jucam fotbal mixt (fete, băieți și măgărușii lăsați la păscut), și pădurea de pe malul Dunării, în care se ascundeau din loc în loc pichete de grănicieri. Ce de focuri și cântări și grătare am mai tras … Ce povești ar putea spune ograda prietenilor mei dacă pietrele de lângă jgheabul fântânii ar vorbi!

– Aveai șapte ani și patru luni (dacă nu mă-nșel) la Revoluția din 1989. Ai prins, așadar, și anii de comunism greu și comunismul cu față umană al lui Iliescu. Ce vremuri trăiești astăzi, Cristiana? Încotro a apucat România ta?

– Exact atâta aveam în decembrie ‘89, 7 ani și patru luni, eram în clasa întâi și așteptam cu înfrigurare să trec într-a doua, să mă facă și pe mine pionier. N-am mai avut parte, deși îmi cumpărasem cravată roșie și inel. M-am cam dezumflat la faza asta, că l-au dat jos pe Ceașcă fără să apuce să mă ungă șefă de detașament (cum visa în secret Mama 😊). Habar n-aveam ce înseamnă dictator și ce-au avut cu el de l-au luat de gulerul cojocului de astrahan. Noi, copiii, eram fericiți în naivitatea noastră și în comunismul vechi, și în comunismul nou de la începutul anilor ‘90. N-aveam grija zilei de mâine, aveam doar grija umplerii cu cât mai multe jocuri și nebunii a zilei de azi. România mea de-acum e mică, încap în ea familia, toți prietenii inimii, colegii și-o pisică. Asta cred că mă și ține fericită, că nu ies prea des din țărișoara mea. Nici atunci când merg în concediu nu-mi părăsesc balonul meu cu heliu. Cam așa e Romania mea.

– Pentru că e o mirare-etichetă aici, pe 4books.ro, spune-ne, te rog, ce cărți / autori ți-au schimbat modul de gândire? Numește șapte titluri, și zece dacă vrei!

– Despre dragoste și alți demoni, Toamna Patriarhului și Povestea târfelor mele triste de Gabriel Garcia Marquez. Apoi, Mătușa Julia și condeierul de Vargas Llosa, Eseu despre orbire de Jose Saramago și tot ce a publicat în viața asta Haruki Murakami. Sunt o fanatică, am citit integral tot ce a scris. Nu îmi pot dori decât să ajung și eu o Murakamă 😊.

– Care a fost prima carte pe care ai citit-o? Mai ții minte?

– Da, sigur că îmi amintesc, vă spusei doar că am memorie de corb. Prima carte a fost „Basmele românilor” de Petre Ispirescu. A doua a fost „Amintiri din copilărie”, de Creangă. Marcante, ambele, din câte se poate vedea 😊.

– Ce proiecte editoriale îți macină mintea? Hai, dezvelește măcar unul dintre ele, sigur îți faci planuri!

– Nu-mi mai fac planuri, că râde Dumnezeu de mine. Dupa zece ani de când tot vorbesc despre asta cu prietenii și familia, am ajuns să scriu o cărticică. Daca mai continui mult cu planurile, peste zece ani public o broșură. Vreau să continui cu poveștile din copilărie, asta îmi e acum foarte clar. Am trecut testul și am deja o listă lungă în cap, în așteptare. După care vreau să public o carte de poezii de dragoste oltenești. Să dăm din râs în plâns, în stilul tipic oltenesc.

– Ce-i iubirea, Cristiana? Dar râsul?

– Iubirea e când în copilărie, pe vremea lui Nea Nicu, am avut eu o amandină, una singură. Și mi-a mâncat-o frate-meu, Dili, pe furiș. Care a avut și el dar, hulpav fiind, nu s-a ajuns dintr-a lui. Așa că a lăsat doar hărtiuța aia subțire, creponată, pe farfurioară, în frigider. Și eu nu l-am spus mamei și nici nu l-am bătut pentru asta. Deși la vârsta aia aveam cu două capete peste al lui și-aș fi putut să-l umplu de cucuie până-n albul ochilor. Asta e iubirea.
Iar râsul e când îi amintesc și fratelui meu isprava. Și el îmi spune că azi mi-ar face la fel, numai să-mi vadă iar fața aia de curcă prizărită când am deschis frigiderul și am găsit doar hârtiuța din amandina care pe vremea aia era ca pogorârea Duhului Sfânt.

– Hahaha! Hai, gata, restul împărtășim la un pahar cu vin …

– Cu mare drag, oricând la un vin bun. Mulțumesc pentru originalitatea și stilul poznaș al întrebarilor.

  • „Dilibau” ar putea fi varianta oltenească, de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, a „Amintirilor” lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndițe a popii din Caracal – Editura Curtea Veche
  • Scrisă într-un stil hâtru, plină de „balade vesele și triste“ din Epoca de Aur și Epoca Tranziției, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veți descinde în copilăria unor puști cu „teneși“ de Drăgășani și mintea doldora de idei care le dădeau palpitații adulților. Iar Dili, eroul central, este ca focul pe miriște: de neoprit – Editura Curtea Veche

Foto: Teodora Teican (TeoInPixelLand.ro)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Utilizam cookie-uri pentru a-ti oferi cea mai buna experienta atunci cand folosesti site-ul nostru. Prin continuarea navigarii esti de acord cu modul de utilizare a cookie-urilor. Vezi Politica Cookies!