Atunci când Heddi Goodrich a publicat romanul Pierduți în Cartierul Spaniol, ziarele din Italia au titrat: „Uitați de Elena Ferrante!” O frază curajoasă și în același timp un pariu care se pare că a fost câștigat.
Aceasta pentru că prin acest prim volum, Heddi Goodrich a cucerit inimile a numeroși cititori din Italia. Apoi, povestirile sale despre Napoli și despre amorul aprins dintre o tânără venită din America și un iubit din peninsulă au făcut înconjurul lumii. Trecând și prin România.
„Americanca” este noua carte scrisă de Heddi Goodrich. De data aceasta, este vorba despre perioada de timp de dinaintea evenimentelor din romanul Pierduți în Cartierul Spaniol. Cartea prezintă într-o formă autentică primele experiențe trăite de autoare în frumosul oraș din sudul Italiei. Din nou o poveste intensă de iubire, în mijlocul unui peisaj mirific redat în scris cu o atenție chirurgicală.
4books.ro și Editura RAO vă oferă un fragment în avanpremieră:
„Pare mai degrabă o petrecere de botez decât de Halloween, cu salonul plin de luminițe albe, cu fețele de masă din in și personaje simpatice – o zebră, un călugăr, un iepure, o asistentă medicală – care nu arată niciun semn de beție. E multă Coca-Cola, la fel și Fanta și chestii de ronțăit. Mă simt de parcă m-aș plimba printr-o grădină botanică, de parcă am fi închiși într-un fel de seră lipită de peretele exterior al castelului; ne plimbăm printre lăstarii de măslini care răsar dintre dalele de piatră. Afară, sunt alți copaci care se ițesc pe fundalul golfului, iar sus, se văd secvențe dintr-un cer nocturn care, inundat de luminile orașului, are o strălucire de înghețată de piersici.
– Deci, te distrezi? mă întreabă în treacăt Cleopatra.
– Da, mulțumesc, Mariagiulia. Locul ăsta este superb.
– Îți vine să crezi că în anii treizeci castelul era complet abandonat, aproape o ruină? continuă ea cu explicațiile, în modul ei obișnuit, de parcă mi-ar șopti în clasă, dar pe un ton suficient de ridicat încât să acopere melodia lui Michael Jackson care se aude în fundal, și îmi spune că o societate privată fost cea care a restaurat castelul și i-a redat vechiul aer de fortăreață aragoneză. Aici lucrurile funcționează doar așa, adică dacă se implică societățile private. Tu de ce crezi că aici urmele cutremurului au dispărut cu totul, pe când restul orașului încă mai speră și așteaptă? Îmi mai spune că tot castelul are multe alte încăperi mai mici și coridoare, curți interioare și camere, chiar aceea în care a dormit marele Boccaccio după un banchet consistent, dar noi nu avem acces acolo. Dacă a reușit să închirieze sala asta și încă la un preț cât se poate de avantajos, este numai pentru că tatăl ei este prieten cu unul care-l cunoaște pe proprietar și pentru că nimeni nu vrea să se căsătorească aici iarna, când e frig de mori.
– E un fel de-a spune. Nu te speria, pisicuțo, continuă ea și îmi întinde un pahar din plastic plin cu suc de portocale și, ca o gazdă bună, ca o regină generoasă ce este, pleacă din nou pentru a se asigura că toți invitații se simt bine. Eu socializez în continuare cu cei dintr-a unsprezecea B. Sala plină este semn că au venit și oameni care nu sunt din liceu, poate chiar destul de mulți, dar e greu de spus; mi-e greu să-mi recunosc chiar și propriii colegi, având în vedere că suntem toți mascați. Din când în când mă gândesc la Anita, unde s-a dus după ce m-a lăsat în fața porții din fier a castelului. Stau de vorbă și râd, dar gândul îmi este la faptul că ar trebui să mă distrez ca să am ce-i povesti când mă întorc acasă, ca o confirmare a faptului că avea dreptate. La un moment dat, ies ca să iau o gură de aer. Pe terasa generoasă nu mai este aproape nimeni, doar câțiva pirați care fumează și două animale care se sărută la adăpostul unui măslin. Mă sprijin de parapetul care dă spre o pantă blândă, o livadă de măslini care coboară lin până spre portul Castellammare. De aici, orașul pare foarte departe, un râu de lumini lichide care se oprește în mare. Aud fragmente din muzica petrecerii și, datorită puloverului meu gros din lână și urechilor călduroase din fetru, nu simt nici frigul și nici noile rotunjimi ale trupului meu. Aș putea sta aici până la miezul nopții, când ar fi suficient de târziu încât să o pot chema pe Anita”.
Despre autoare
Heddi Goodrich este scriitoare, profesoară de limba engleză, redactor și traducătoare. S-a născut în anul 1971 la Washington. La șaisprezece ani, a ajuns în Italia, la Napoli, în cadrul unui schimb cultural. A rămas în acest oraș, cu excepția scurtelor vacanțe, timp de zece ani. Și-a luat licența în litere la Universitatea Orientale. Are un blog despre curiozități lingvistice din limba italiană și engleză, regăsite în traduceri sau în literatură (The Good, the Bad and the Olive Tree). Trăiește în Auckland, Noua Zeelandă, împreună cu soțul și cei doi fii. Primul său roman, Pierduți în Cartierul Spaniol, a apărut și în traducere românească, la Editura RAO.